Nimic de pierdut #1 (Seria Pana la sange)

28. Epilog. Craciun fericit, Josephine.

          Reece

          Uram Crăciunul. Il urcasem dintotdeauna si eram sigur ca o sa il urăsc pe vecie, dar faceam un efort sustinut sa rezist pana la sfarsitul acelei seri.
          In special pentru ca Josephine parea sa fie in al nouălea-fucking-cer. De cateva săptămâni de cand incepuse sa i se vada burta eram sigur ca as face orice pentru ea. La naiba, putea sa ma puna sa merg in maini o zi intreaga si as fi făcut-o. Josephine avea in mainile ei micuțe puterea de a ma juca pe degete după bunul ei plac.
          Cina se terminase de scurt timp si toată lumea împărțea cadouri. Detestam sa cumpar cadouri mai mult decat detestam Crăciunul in sine. Anul acela scapasem, pentru ca se ocupase Josephine de toate. Cumpărase atat de multe lucruri pentru atat de multe persoane incat n-am putut sa tin pasul când a început sa-mi înșire lista aceea nesfarsita.
Ma deranjasem pentru o singura persoana si când m-am desprins de perete am făcut-o ca sa ii ofer cadoul. M-am apropiat de Josephine prin spate si i-am inconjurat talia cu o mana, așezându-mi palma pe burta ei. A tresărit si si-a intors capul spre mine privindu-ma surprinsa.
-Craciun fericit, Josephine, i-am spus aducându-i in fata albumul foto pe care mi-l dăduse anul trecut de Craciun.
-Ce e asta? Intreba banuitoare luand albumul in maini.
-Aaaah, Reece s-a deranjat sa ii facă un cadou lui Josie, spuse Weston cântând cuvintele. Cat de drăgălaș e asta?
-O sa vezi cat de dragalas pot sa fiu dacă mai folosești o singura data cuvantul ăla ca sa ma descrii, l-am atentionat privindu-l peste capul lui Josephine.
Idiotul imi facu cu ochiul si ranji. Poate ca era fratele meu, dar era o necunoscuta totala pentru mine. Se purta de parca era ultimul bufon ramas la curte si știam ca nu e așa. Era mereu in miscare, mereu pus pe sotii ca un copil, mereu drogat sau beat sau prea absorbit de propria-i persoana ca sa se uite in jurul lui. Toate astea erau doar aparente. Nici macar eu nu il cunosteam pe Weston cel suta la suta real. Câteodată aveam impresia ca nici el nu stie cu adevarat cine e. Dacă as fi putut sa il ajut sa afle, as fi făcut-o fara sa stau pe ganduri.
-Asta e albumul pe care ti l-am dat anul trecut? Intreba Josephine surprinsa. Si e plin de poze cu mine!
-Câte una din fiecare zi a anului care a trecut, i-am spus asezand-mi barbia pe umarul ei ca sa privesc pozele.
Prima poza i-o facusem chiar in noaptea in care imi dăduse aparatul, in club. A doua era facuta a doua zi dimineața, când dormea dusa. In zilele in care venisem in vizita sau la cina reușisem sa o surprins in diverse momente. Când nu reuseam sa ajung, ma strecuram in fiecare noapte si ii faceam o poza. Un an de zile.
-Reece, spuse suspinand când a ajuns la poza din ziua nuntii.
Era facuta inainte sa se aranjeze, inainte sa-si imbrace rochia de mireasa. Avea parul ud, stătea pe un scaun in halat si râdea in hohote la ceva de ii spusese Serena. Facusem poza prin usa crăpată de la camera ei. Urmatoarea poza era de a doua zi dimineața, prima poza din casa mea, in patul meu. Prima dintr-un lung sir.
-Lipseste una, i-am spus când a ajuns la sfaraitul albumului.
Si-a intors capul spre mine. Ochii ei de culoarea smaraldelor sclipeau de lacrimi. Doamne, speram din inima ca bebelusul nostru va avea ochii ei.
-Speram sa facem o poza împreuna ca sa o punem in album, i-am spus mangaindu-i incet burta prin materialul rochiei.
Josephine incuviinta energic dand din cap. Avea un zambet larg cat toate zilele când am rugat-o pe Serena sa ne facă o poza cu aparatul instant pe care il purtam mereu in buzunar. Am lasat-o pe ea sa puna ultima poza in album.
-Si eu ti-am pregatit ceva, ma anunta Josephine tragandu-ma de mana spre canapea, alaturi de ceilalti.
-De ce? Știi ca urăsc cadourile! Am comentat ursuz.
-Oh, asta o sa îți placa, sunt sigura! Spuse aruncându-mi o privire enigmatica peste umar.
-N-are cum, e prea multa lume de fata, am mormait abia inteligibil.
Totuși ea a inteles pentru ca m-a strans de mana si a suierat nervoasa. S-a oprit când am ajuns langa canapele. Tata, Melanie, Alice, Weston, Jarred si Serena erau si ei acolo.
-Stai jos, imi spuse dându-mi drumul la mana. Ma intorc imediat.
M-am asezat oftand resemnat. Toată lumea se uita la mine așa ca m-am uitat si eu la ei, pe rând.
-Are cineva idee despre ce e vorba? A întrebat Jarred cu jumatate de gura.
-Nu, si nu sunt sigur dacă chiar vreau sa aflu, murmura Weston drept răspuns.
-Tineti-va gurile închise! I-am atentionat privind amenintator de la unul la altul.
Josephine s-a intors in sufragerie cu o cutie in brațe. Nu parea prea grea, dar totuși...
-Câte kilograme are chestia aia? Am întrebat sarind in picioare si reprezindu-ma spre ea.
Weston si Jarred au început sa rada ca prostii.
-Stai jos, Reece, imi ceru Josephine fara nici o urma de bunăvoința in privirea hotărâtă pe care mi-o arunca.
M-am intors la locul meu resemnat. I-am aratat lui Weston degetul mijlociu când a ranjit ca un imbecil la mine. Josephine s-a apropiat cu cutia si mi-a asezat-o in brațe.
-Deschide-o, imi ceru framantandu-si mainile.
Parea agitata. Probabil se gândea dacă o sa imi placa sau nu cadoul ei. Biata de ea, nu știa ca ar fi putut sa împacheteze aer si tot as fi fost incantat pentru ca e de la ea.
Am început sa rup hârtia aia patetica de cadouri cu brăduți si fundite. Cine mama dracului fabrica porcariile astea? Am scos de sub hârtie o cutie maro, simpla, din carton. Era lipita cu aproximativ o tona de scotch.
-Tu ai ambalat cadoul asta? Am întrebat-o tragand de materialul elastic in toate directiile.
-Da, spuse simplu.
Bineînțeles ca da, la ce mi-a fost capul? Orice imi poate face viata mai dificila o sa-mi fie livrat in hartie de cadou, la naiba!
Mi-am tinut comentariile pentru mine. Pana am desfăcut cutia m-au trecut transpirațiile. Când tot scotch-ul a fost îndepărtat si am deschis capacul, am gasit... confetti colorat.
Mi-am ridicat privirea furios spre ea.
-Îți bati joc de mine, Josephine? Am întrebat perplex, putin amuzat si foarte frustrat.
-E ceva acolo, Reece. Cauta bine, ma indemna cu un zambet retinut.
Mi-am afundat mainile in cutie si am început sa scotocesc. Am tot cautat si mi-am plimbat mainile prin porcariile alea sclipitoare. La un momendat am atins ceva cu mana, altceva inafara de confetti. Am prind lucrul acela cu mana si l-am tras victorios din cutie.
N-am inteles la ce ma uit când obiectul a ieșit la lumina.
-Ce-i asta? Am murmurat incruntat prinzând materialul in maini.
Am ridicat obiectul la nivelul ochilor. Era o haina in miniatura, atat de mica incat as fi putut sa o acopar cu o singura mana. Cumpărase o haina pentru copil si mi-o dădea mie cadou? Hormonii ei chiar incepeau sa o facă...
Apoi am văzut ce scrie pe pieptul bluzei.
Si nu am mai știu nici cine sunt, nici cum ma cheamă si nici sa vorbesc pentru următoarele secunde.
-Ce scrie acolo, Reece? L-am auzit pe Weston ca prin vis întinzându-se ca sa citească ce scria.
Am tras haina la piept, lipind-o de mine. Mi-am ridicat ochii spre Josephine.
-Vorbesti serios? Am întrebat precaut iar ea a incuviintat dand din cap, incercand sa-si stăpânească zâmbetul larg. Ești sigura!
-Da, spuse ridicand din umeri. Cel putin doctorul parea foarte sigur.
Am sarit din picioare ca ars. Am daramat cutia plină de confetti pe jos si am sarit peste măsura de cafea. Am tras-o pe Josephine in bratele mele apoi i-am ridicat capul si am sarutat-o lung si apăsat.
-Puteti sa va pupati când plecați acasă! Ce scrie pe chestia aia, Reece? Tipa Weston curios.
M-am tras putin inapoi si mi-am lipit fruntea de a ei. Am deschis ochii si am privit-o cateva clipe.
-Te iubesc, Josephine, i-am spus incet, in soapta. Te iubesc atat de al dracului de mult!
-Si eu te iubesc, Reece, spuse prinzându-ma cu ambele maini de brațe. Atat de al dracului de mult.
-Hei! Tipa Serena. Mai suntem si noi aici. Si sunt si minori!
Josephine a izbucnit in hohote de ras iar eu am murmurat o injuratura obscena. Am oftat. Imi simteam inima de parca voia sa imi iasa din piept si sa o ia la goana prin toată casa de fericire si de emoție. M-am îndepărtat de Josephine tinand hăinuța la piept si m-am intors spre ceilalti. Am mai așteptat cateva secunde inainte de a intoarce bluza cu fata spre ei.
Tatăl meu nu e erou. Tatal meu o sa te omoare dacă imi frangi inima.
Asta scria pe bluza, alaturi de figurina unei bebelușe cu o fundița uriasa pe cap.
-O fata? Tipa Serena sarind in picioare.
-O fata, sa fiu al naibi! Izbucni Wes razand in hohote.
Toată lumea a sarit ca arsa din loc.
La naiba, o fata. Doamne, cum naiba o sa fac asta?
-Reece? E totul in regula? Ma intreba Josephine in timp ce bluza trecea prin mainile tuturor.
-Da. Nu. Nu sunt sigur. Intreaba-ma peste cincisprezece ani, am spus numai pe jumatate in gluma.
Josephine rase zgomotos, cu capul dat pe spate. M-am uitat la ea, apoi m-am uitat la burta ei care se vedea rotunjită prin materialul rochiei mulate.
Ma aștepta o viata a naibi de interesanta alaturi de ea si dacă fata noastra avea sa-i semene câtuși de putin atunci eram ca si mort. Daca avea sa semene cu mine, atunci toți ceilalti erau ca si morti.
Cu toate astea, pentru prima oară i-am fost recunoscător tatei pentru porcaria de aranjament pe care o facuse cu aproape unsprezece ani in urma. M-am uitat la el si i-am zâmbit. Mi-a zâmbit inapoi. A inteles.
Acel aranjament imi adusese tot ce era mai important pentru mine: pe Josephine. N-am avut nimic de pierdut si totuși am câștigat tot.