Nimic de pierdut #1 (Seria Pana la sange)

22. Nu mai spune, doctor House.

          Josephine

          Trecuse aproape o luna de la nunta.
          Eu si Reece intrasem intr-un soi ciudat de rutina toxica.
          Uneori ne petreceam dimineața împreuna, in oras sau in casa, facand chestii care nu ne obligau sa vorbim neaparat. Reece pleca de obicei după prânz, iar eu incercam sa-mi omor timpul: ma duceam in GreeforBay sau Serena venea in LA sau mergeam in oras fara directie ore intregi cu Daniel pe urmele mele. Seara mancam singura, dacă ma oboseam sa o fac. Uneori Reece ajungea inainte de miezul noptii, alteori spre dimineața. De cele mai multe ori faceam sex dar fusesera vreo doua seri in care venise atat se epuizat incat n-a mai reușit decat sa se târască pana la pat si sa adoarmă. In acele dați si-a luat revansa dimineața.
          Știam de ce imi doream atat de mult ca Reece sa ma atinga: pentru ca erau singurele momente in care ma baga in seama, in care se uita cu adevarat la mine, in care imi spunea lucruri si ma lasa sa văd frânturi din el.
          Suna groaznic, știu, dar erau seri când stăteam cu ochii pe tavan si ma uram ingrozitor de mult pentru ca il lasam sa ma facă sa simt așa ceva. Sa ma simt așa. Ma redusese la momentele in care eram dezbracati, iar asta era degradat si ciudat de eliberator.
          Numai pe el nu puteam sa il urăsc indiferent cat de tare voiam sa o fac. Chloe spunea ca sufeream de o forma mai ciudata a sindromului Stockholm si ca ma indragosteam de agresor.
          Reece nu era un agresor dar era foarte probabil ca ma indragosteam de el. Ca o facusem deja indiferent cat de mult voiam sa ma prefac ca nu e așa.
          La naiba.
          In seara aceea era aproape miezul noptii. Am încercat sa dorm dar n-am reușit așa ca m-am dat bătută si am coborât in sufragerie. Ma uitasem deja la doua episoade din The Crown când usile liftului s-au deschis si vocile au ajuns pana la mine.
          -...incapatanat!
          -Taci odată, suiera Reece. O sa te strang de gat!
          -Nu poți! Se rasti Weston. Abia dacă poți sa mergi.
          M-am incruntat in directia antreului exact când cei doi au intrat. Wes il ajuta pe Reece sa meargă. Reece era palid si avea sange la nas. Am sarit in picioare ca arsa.
          -Ce...
          -Inainte sa o iei razna degeaba: sunt bine! Ma intrerupse Reece tare si clar, dar o grimasa de durere i-a strabatut chipul.
          -Mie nu-mi pare ca ești bine, am suierat reprezindu-ma sa-l sustin din partea cealalta. Ce naiba s-a intamplat?
          -Nimic, murmura Reece țâfnos.
          -Nu vorbeam cu tine, m-am rastit nervoasa. Wes? Ce s-a intamplat?
          -Nimic grav, ofta acesta. O mica încăierare la depozit.
          -O mica încăierare? Am țipat revoltata ajutându-l pe Reece sa se aseze pe canapea. Are coastele rupte? Asta numesti tu o mica încăierare?
          -Nu si-a rupt coastele in timpul incidentului de la depozit, ma anunta Weston relaxat, așezându-se langa Reece si punându-si picioarele pe masuta de cafea.
          L-am lovit cu telecomanda peste tibie. Tare. A suierat si si-a dat picioarele jos uitându-se urat la mine.
          -Nu am coastele rupte, spuse Reece respirand greu.  Sunt doar fisurat cel mai probabil.
          -Nu sunt rupte? Am pufnit punându-mi mainile in solduri. Ce bine, doctor House! Cum ti-ai fisurat coastele?
          -Intreaba-l pe Weston, imi sugera Reece aruncându-i o privire ucigasa fratelui sau. Idiotul asta a făcut-o.
          Am avut impresia ca nu am auzit bine. Am deschis gura si am închis-o inapoi. Nu, sigur n-am auzit bine.
          -Wes? Weston ti-a fisurat coastele? Am întrebat neincrezatoare. Weston te-a bătut atat de rau incat aproape ti-a rupt blestematele de coaste?!
          Reece incuviinta dand din cap si il privi pe Wes cu o spranceana ridicata. M-am holbat si eu la el asteptand sa spună ca nu-i adevarat, ca Reece minte si ca n-ar face niciodată așa ceva.
          -A meritat-o, fu ceea ce spuse el insa, ridicand nepasator din umeri.
          Mi-a luat ceva sa procesez informațiile si când am făcut-o am avut impresia ca as putea sa il omor pe Weston Da'Vierr.
          -Ma duc la bucătărie sa aduc ceva din congelator pentru coastele tale, i-am spus lui Reece apoi mi-am mutat privirea asupra lui Weston. Sa nu mai fi aici când ma intorc!L-am atentionat ridicand un deget spre el si pornind spre bucătărie.
          -Ma dai afara, Jolene? Rase acesta in urma mea.
          -Îți dau sansa sa pleci de aici așa cum ai venit, adică cu liftul si nu direct pe geam, cum plănuiesc sa te scot eu afara!
          Weston rase apoi tare si zgomotos. Hohotele lui de ras m-au urmat pana in bucătărie. Am luat o punga de mazare si un prosop curat, o cana de ceai si cateva analgezice de la baia din hol. Când am intrat in sufragerie Weston plecase iar Reece se descălțase si isi scosese tricoul.
          Mi s-a intors stomacul pe dos când i-am văzut vânătăile deja mov intinse de-a lungul pieptului si torsului sau pe partea stanga.
          -Cu ce te-a lovit? Cu barosul? Am întrebat inmarmurita.
          -Cu piciorul, spuse Reece senin si tresari când am asezat punga de mazare infasurata in prosop pe coastele lui.
          Mi s-a făcut rau când l-am auzit spunand asta atat de senin.
          -De ce? Am întrebat incercand sa respir adanc. De ce a făcut așa ceva?
          -De ce? Intreba chicotind dar sfarsi icnind de durere. Eu de ce l-am bătut in sala de sport?
          -Din cauza mea? Am întrebat-sugerat de-a dreptul socata. V-ati bătut in seara asta din cauza mea?
          Nu avea logica! Nu facusem nimic. Nici nu-l văzusem pe Wes de doua zile! Reece pufni si se uita urat la mine.
          -Dacă era vorba despre tine nu eu as fi fost acum cel cu coastele rupte, ci el!
          -Parca nu erau rupe! Am sarit numaidecat.
          -Da-le naibi de coaste! Se rasti Reece incruntat. Da-mi pastilele alea si un pahar de whisky, imi ceri fara drept de apel.
          -Nu, am pufnit hotărâtă. Nici nu ma gândesc! Mergem la doctor, Reece. Acum!
          -Ba pe dracu, mergem! Rase scurt si sec si se împinse in cot dar cazu inapoi si suiera de durere.
          -Ce vrei sa faci, Reece? Am țipat furioasa si speriata.
          -Vreau pastilele alea nenorocite si un pahar de whisky, Josephine. Ori ma ajuti, ori lasa-ma sa ma descurc singur.
          Când m-am ridicat de langa el aveam lacrimi in ochi. Am facut ce mi-a cerut dar nu pentru ca voiam sa o fac ci pentru ca știam ca o sa se ridice singur pana la urma. Dacă avea coastele rupte si se mișca prea mult existau riscuri pe care nu eram dispusa sa mi le asum. I-am intins paharul de whisky si doua pastile de Advil. Ma uram pentru ca cedam atat de ușor in fata lui.
          -Nu avem nimic mai puternic decat porcariile astea?
          -Nu, am murmurat imbufnata si m-am trântit pe canapea.
          Am aruncat un ochi la ceas. Era douăsprezece si sapte minute.
          Era ziua lui Reece.
          Când m-am uitat spre el dădea pe gat paharul de whisky si arata mizerabil. Ma gandisem la ziua asta încă de la nunta. Ma gandisem la ce cadou sa-i fac unui om care isi permite orice, care are tot ce isi dorește si care e prea țâfnos ca sa vrea ceva. Am avut nevoie de si mai multe zile ca sa ma conving de ce aveam de făcut.
          Iar el a venit așa si acum nu mai eram sigura de nimic.
          -Vrei sa te ajut sa urci sus? L-am întrebat când a încercat sa isi schimbe pozitia.
          -Vreau sa nu te mai porți de parca ai fi mama, Josephine, la dracu. Vreau sa-mi dai sticla aia de whisky, sa te duci la culcare si sa ma lasi naibi in pace, imi spuse ursuz si țâfnos.
          M-am ridicat furioasa si i-am adus sticla. Am trântit-o pe mijlocul masutei de cafea.
          -Dacă te simti suficient de bine incat sa te porți ca un ticălos atunci o sa te descurci sa-ti iei singur sticla, am spus ridicand barbia in fata privirii lui furioase. La mulți ani. Si noapte buna!
          M-am rasucit pe calcaie si am urcat fara sa ma uit in urma.
          Mi-a luat o vesnicie sa adorm in noaptea aceea si a trebuit sa-mi calc pe inima ca sa nu ma duc jos sa ma asigur ca e bine.
          Nu merita grija mea dar nu puteam sa ma gândesc la altceva decat faptul ca era ranit si la cum as putea sa il omor pe Weston.