Nimic de pierdut #1 (Seria Pana la sange)

25. Speaker motivational si rezerve inepuizabile de alcool

          Reece

          In prima noapte fara Josephine am fost atat de furios incat nu m-am putut aduna indeajuns incat sa simt altceva inafara de tendințele ucigase care ma imboldeau de la spate sa sugrum pe cineva. Serena si Melanie m-au amenințat ca o sa ma lege dacă mai incerc o singura data sa urc la etaj, de parca ar fi avut o cat de mica si nesemnificativa sansa, insa pana la urma am plecat de buna voie când tata a început sa ma ia la intrebari. Nu-i datoram explicații. Nu lui, nu când jumatate din situația asta era din cauza lui si a situației in care m-a pus când aveam 15 ani.
          A doua zi a fost foarte lunga. M-am învârtit ca o gaina fara cap intre LA si GreeforBay, am sunat-o pe Josephine de aproximativ un milion de ori si i-am dat peste o tona de mesaje. Nu mi-a răspuns nici macar la unul dintre ele. Seara a venit prea repede si eu aveam îndatoriri de îndeplinit. Am împușcat pe cineva in depozit pentru ca a ras la o gluma facuta de altcineva. Wes m-a expediat acasă iar eu am plecat in GreeforBay si am dormit in mașina, in fata casei in timp ce supravegheam fereastra camerei lui Josephine.
          In a patra zi am început sa beau. Nu prea mult in prima faza, pentru ca încă mai aveam speranta ca o sa vina naibi inapoi acasă si nu voiam sa ma gaseasca beat. Pana seara renunțasem deja la speranta tardiva si imi turnasem whisky pe gat direct din sticla.
Slava Domnului pentru rezervele inepuizabile de alcool pe care le aveam in casa!
          La o saptamana de când soția mea ramasese in casa familiei mele, eram deja o epava. Nu-mi puteam aminti când mancasem ultima oară sau când ieșisem din apartament. Nu puteam nici macar sa urc in dormitor fara sa imi vina sa distrug intreaga camera. Stăteam in sufragerie, beam pana lesinam pe canapea apoi ma trezeam si o luam de la capăt. Nu raspunsesem nimanui la telefon de zile intregi cu toate ca suna in continuu. Imi promisesem ca n-am sa raspund nimanui pana când Josephine nu ma suna.
Ma purtam ingrozitor de prosteste si, in ciuda faptului ca eram perfect conștient de asta, nu ma puteam abtine sa nu o fac, pentru ca ma simteam atat de rau si nu înțelegeam de ce. Furia trecuse si in urma ei ramasese...desert. Pustiu. Nici o urma de viata, numai praf si arșița.
          Când usile liftului s-au deschis aproape am făcut combustie spontana. Inima mi s-a ridicat in gat si m-am impleticit spre antreu. Nu l-am urat niciodată pe Weston cu adevarat, dar in clipa aceea am făcut-o din tot sufletul meu nou descoperit. M-am intors la canapea si m-am prăbușit pe locul din care ma ridicasem.
          -Nu te bucura atat de tare sa ma vezi, Reece. Ma flatezi, pufni impertinentul înaintând spre mine.
-Du-te naibi, i-am urat luand sticla de pe masuta.
-Miroase urat aici, ma anunta el apropiindu-se de ferestre. De când nu ai mai deschis un geam? Si de când nu ai mai făcut un dus?
-Ce vrei, Weston? Altceva inafara de a enerva.
-Te comporti ca un imbecil, Reece, ma anunta postându-se in fata mea cu mainile in solduri.
-Extraordinar, Weston, am spus lungind cuvintele. Chiar muream fara părerea ta despre comportamentul meu recent.
-Tu nu ești așa, imi spuse el revoltat. Ești un bărbat cu capul pe umeri si cu mai multa demnitate.
-Si tu ești un bărbat cu multe posibilitati si multa demnitate, Weston. Cu toate astea, cati ani au trecut de când te jelesti ca o scolarita după o...pai, practic, o jigodie psihopata si sadica?
-Nu incerca sa ma ataci pe mine doar pentru ca ești prea las ca sa îți accepți propriile sentimente, Reece! Ma atentiona el deja nervos.
Nu dadeam doi bani pe nervii lui. In loc sa ii răspuns cu o replica inteligenta, am sorbit din sticla.
-Crezi ca lui Josie i-ar placea sa vina si sa te gaseasca așa? Ma intreba apoi.
Mi-am ridicat privirea plictisita spre el.
-N-o văd pe aici, am murmurat sasait. Si știi ce nu mai văd eu, Weston? Momentul in care ti-am cerut sa faci pe speakerul motivațional pentru mine. Dispari!
Am dus sticla din nou la buze, dar a zburat efectiv si următorul lucru pe care l-am văzut a fost Weston îndepărtându-se cu singurul lucru care ma putea face sa uit cat de mizerabil ma simteam.
-Da-o inapoi! Am țipat ieșindu-mi din minți.
-Nu vreau. Ce poti sa faci? Nimic! Te comporti ca o fetița smiorcăita numai ca te îndopi cu alcool in loc de inghetata. Așa crezi ca o sa o aduci pe Josephine inapoi? La naiba, ar trebui sa fie proasta sa se întoarcă la tine când ești in starea asta.
Chiar si numai numele ei provoca ceva ciudat in pieptul meu. Nu puteam numi sentimentul ăla, sau nu voiam sa o fac, dar il simteam din cap pana in tălpi, ca o boala nemiloasa ce-mi mănâncă toată fiinta.
Weston parea mai calm cu toate ca avea maxilarul incordat. Reușisem sa il scot din sarite.
-Cum e ea? Am întrebat agitat si tensionat ca un arc.
-Mai bine, spuse Wes ridicand din umeri. N-o sa recunoasca in veci, dar din naiba stie ce motiv ii e dor de tine.
Nu eram atat de optimist incat sa cred asta pe cuvant, dar as fi vrut al naibi de tare sa fie așa.
-E bine, am murmurat. Ma bucur ca e mai bine.
-Ai de gând sa te aduni si sa o iei inapoi sau o sa te transformi intr-un alcoolic bun de nimic?
-Uite cine vorbește de alcoolici, am hohotit scurt. Buna, Ciob. Sunt Oala Sparta!
Weston mi-a ignorat lamentările.
-Se întâmpla ceva cu ea si nu vrea sa imi spună ce anume, ma anunta apoi fratele meu oftand lung. Nu știu ce e, dar e ceva.
M-am incruntat la el si am sarit in picioare ca ars. Alcoolul m-a luat de cap si am avut impresia ca se invarte toată casa cu mine.
-Spune-mi ceva, Reece, imi ceru el încrucișându-si bratele peste piept. Tii macar putin la ea? Pentru ca Josephine nu merita sa fie prinsa langa un om care nu simte nimic pentru ea si in cazul asta cel mai bun lucru pe care poți sa il faci pentru amandoi e sa o lasi sa plece definitiv.
          -Ba pe dracu! Am marait printre dinti si imi simteam maxilarul atat de incordat incat aveam impresia ca o sa imi pocneasca. Singurul loc in care o sa plece o sa fie apartamentul asta, când o sa decidă sa se întoarcă.
          -Te-am întrebat ceva, Reece. Nu știu dacă eviti sa imi spui mie sau tie răspunsul la intrebarea aia, dar ar fi bine sa îți dai seama repede. Tata incepe sa se sature de comportamentul tau de rahat si de toată situația cu Andrea.
          -Nu exista nici o situație cu Andrea. Nu era copilul meu! Am platit factura de la spital pentru ca m-a rugat si pentru ca sunt un idiot!
          -Aici suntem de acord, dar nu mie trebuie sa-mi explici lucrurile astea. Aduna-te, pune-ti ordine in ganduri si ia-o pe Josie din casa aia. M-am saturat naibi sa stau acolo, Reece!
          -Cine te pune sa stai acolo? Am întrebat revoltat.
          -Constiinta, imi raspunse sec. Asta e ceva ce tu nu ai avut niciodată.
          A pornit spre antreu clatinand dezamagit din cap. Cum naiba se inversasera rolurile in halul asta? El era cel care o dădea in bara si eu eram cel dezamagit, nu invers.
          -Tin la ea, Wes, am strigat chiar inainte ca el sa iasa din camera. Mi-e atat de dor de ea incat am impresia ca o sa-mi pierd naibi mințile.
          M-am prăbușit inapoi pe canapea si mi-am prins capul in maini. Dacă as fi fost genul de om care plange, atunci as fi făcut-o pana la epuizare. Nu mai suportam toată tensiunea adunata in acea saptamana. Ma seca pe interior.
          -Știu, l-am auzit pe Weston spunand amuzat. Am stiut ca te-ai îndrăgostit de ea cu mult inainte ca tu sa îți dai seama de asta.
          -M-am îndrăgostit? Am pufnit privind in gol. Minunat. Exact ce-mi lipsea.
          Am observat si ca nu m-am obosit sa neg asta nici macar fata de mine. De ce as fi făcut-o? Era oricum evident ca un far in noapte. Singura care nu vedea asta era chiar Josephine.
          -Fa un dus, dormi cateva ore si bărbierește-te, Reece. Vino diseară la cina si incearca sa vorbesti cu ea. Serios, omule, situația asta trebuie sa inceteze.
          Am incuviintat dand din cap dar nu m-am miscat din loc. Am auzit usile liftului deschizand-se si inchizand-se când Wes a plecat. Am ramas din nou in liniste. Ceva timp nu am putut sa fac nimic decat sa privesc in gol.
          Ma indragostisem de Josephine.
          O facusem de ceva timp. Destul timp. Al naibi de mult! Cu mult inainte de nunta.
          Sa fiu al naibi.
          Trebuia sa ii spun asta. Trebuia sa stie. Era o porcarie din partea mea sa cred ca acele cateva cuvinte or sa șteargă tot raul făcut, dar simteam ca trebuie sa ii spun.
          M-am intins in cele din urma pe canapea, caci numai gândul de a urca in dormitor ma făcea sa-mi vina rau de la stomac. Nu puteam sa ma întind in patul ăla fara ea.
          -Doamne Sfinte, ma transform intr-un idiot plangacios, am murmurat cu ochii închiși, pe jumatate adormit.

          Când am parcat mașina in fata casei aveam impresia ca nu reusesc sa ajung mai repede înăuntru. Eram curat, îmbrăcat decent si relativ treaz. Banuiam ca imi trebuie minim o saptamana ca sa elimin tot alcoolul ăla din sange si o luna sa recuperez greutatea pierdută, dar n-aveam ce face pentru moment. Cateva ore de somn, un dus si ceva mancare găsită prin frigider erau oricum mai mult decat nimic.
Am respirat adanc, am închis ochii o clipa si am deschis portiera masinii.
In același timp s-a deschis usa casei si Wes a ieșit in fuga, cărând-o pe Josephine in brațe. Habar n-am când am ajuns langa ei, dar imi amintesc perfect chipul ei palid si buzele vineții.
-Ce se întâmpla? Am întrebat panicat cercetandu-i chipul palid si îndurerat.
-Nu știu, tipa Weston panicat. I s-a făcut rau si a lesinat. Sângerează...e plină de sange pe picioare.
Am aruncat o privire si intr-adevăr, sangele ii curgea pe coapse si in jos pana la glezne. Văzusem atat de mult sange in viata mea incat as fi putut sa fac baie in el, dar sa o văd pe Josephine plină se sange a fost ca un dus rece. M-a pus in miscare.
-Urca cu ea in mașina mea, i-am spus pornind deja sa ii deschid portiera.
-Vin cu voi! Zise Serena din cadrul usii.
-Stai aici! Tipa Weston peste umar si o lua la goana spre mașina.
Nu-mi amintesc blestematul ăla de drum pana la spital. N-am idee câte semafoare am trecut pe roșu si câte accidente eram pe cale sa fac. Nu-mi pasa. Josephine isi venise in fire pe la jumătatea drumului si i-a cerut apa lui Wes. Pe mine m-a ignorat complet. Eram atat de îngrijorat incat nu mi-a pasat ca s-a ghemuit la pieptul fratelui meu gemand de durere si nici ca acesta o ținea protector in brațe in timp ce o mangaia pe par.
-Ce s-a intamplat? Intreba doctorul care a luat-o in primire in holul spitalului.
-I s-a făcut rau si a început sa sangereze, spuse Weston la repezeala.
-Are endometrioza, mi-am dat seama sa specific. Si ceva alergii.
Doctorul s-a uitat de la mine la Wes si inapoi, după care a privit-o pe Josephine.
-Poți sa vorbesti?
-Da, spuse ea precipitat.
-Bine. O sa vii cu mine iar voi o sa asteptati aici, ne anunta luand căruciorul pe care o asistenta o îndemnase sa se aseze.
-Cred ca glumești, am pufnit revoltat. Sunt sotul ei!
-Si in calitate de sot o sa primiti primul informatii imediat ce le avem, imi spuse barbatul peste umar si dispăru cu tot cu soția mea intr-un cabinet, inchizand usa in urma lor.
Urmatoarea ora a trecut de parca au fost zece. Asistente intrau si ieșeau din cabinet si nimeni nu spunea nimic. Weston era agitat si ma agita si pe mine. Melanie si Serena si tata sunau in continuu si nu știam ce sa le spun. Toată lumea imi spunea sa fiu calm dar ei erau scosi din minți.
          Mi-a trecut viata prin fata ochilor de trei ori, am făcut doua crize de nervi, m-am certat cu jumatate din personalul spitalului si am spart telefonul. Asta era inventarul după o ora de stat pe holurile alea blestemate. Aveam inima cat un purice si uram senzația aia. Ma simteam neputincios si inutil, doua ipostaze in care nu m-am gasit prea des in cei douzeci si cinci de ani pe care ii aveam.
La un momendat renuntat sa ma prefac ca sunt doar agitat si nu scos din minți. Stăteam pe un scaun cu capul in maini si dadeam frenetic din picior, atat de tare incat se zguduia tot randul de scaune metalice. Când s-a deschis usa aia nenorocita am sarit ca ars.
-Domnule Da'Vierr? Imi spuse asistenta zâmbind larg. Soția dumneavoastra m-a rugat sa va rog sa intrați in cabinet.
Nu cred ca am fugit mai repede decat atunci niciodata in toată viata mea.