Poezii nespuse

Ață...

Privesc spre cer , atâta liniște
Privesc pădurea, atât de blândă
Iar câmpul ...e plin de flori
Și munții plini de splendoare ...
Soarele mă mângâie ziua
Iar luna dansează cu mine
Stelele ne privesc și chicotesc
Iar animalele ne admiră
Câtă liniște... câtă viață
Dar totul atârnă de-o ață
Și aceea e speranță
Că pot să am o așa viață
Dar ața s-a rupt
Norii se-adună și urlă
Pădurea arde , cu tot cu animale
Câmpul și el e scrum
Munții se dărâmă
Iar soarele mă arde
Luna mă ignoră
Stelele se ascund
Iar animalele mă alungă...
Ce am făcut?
Tot am pierdut !
Căci n-am crezut ...
Că s-a putut ...