Poezii nespuse

Reflexie

Tăcerea ta îmi chinuie sufletul
Te-am dezamăgit din nou ...
pentru nu știu a câta oară ...
Nici nu-ți pot privi chipul .
Doar gândul că te-am dezamăgit,
îmi dă fiori . Dar așa a fost să fie ...
Cred că îmi pare rău, pentru răul
pe care ți l-am provocat de atâtea ori !
Dar te iubesc și te urăsc în egală măsură.
Pari un demon , dar parcă ai fi un înger
Unele cuvinte pe care le gândești mă îngrozesc
,iar unele pe care le spui , îmi curăță sufletul
de întunecimea din jurul său.
Vreau să te accept , iar tu vrei să mă accepți,
dar războiul dintre noi ,e ca un cer plin de nori..
Într-o baltă de smoală, peștișorii
nu pot trăi. Pot maxim câteva minute
să supraviețuiască ,dar tot se vor chinui.
Cine ești? Cine ai fost ? Cine o să ajungi ?
Tu te mai recunoști măcar?
Mă uit la tine , dar nu-mi răspunzi...
Doar mă... îngâni...
Aceleași gesturi , aceleași mișcări ale buzelor,
același chip și același suflet ...
N-am înebunit! Mă uit în oglindă.
Văd un trup care parcă începe...
a se goli de suflet !
Chiar și-n întuneric îmi văd reflexia...
Căci întunericul acum sunt eu ,
iar lumina ,nu mai e ...