Aiden

Capitolul 7

- Julian! Ți-am spus să deschizi ușa!

Pumnul mamei se aude lovind, zguduind balamalele ce se agățau să nu cadă împreună cu bucata de lemn. Pereții stau înfipți, doar zgomotele infernale din exteriorul camerei pătrunzându-i.

Picioarele mi se balansau în nemărginitul pustiu al aerului. Nemărginit, dar el are un sfârșit pe care privirea nu-l poate cuprinde. Revărsatul zorilor pare o cascadă de mare amploare, ce pândește să te înghită în valurile amenințătoare. Eram pierdut în acea lume cutreierată de gânduri.

Dacă deschideam ușa, puteam la fel de bine să mă arunc pe fereastra ce stătea deschisă. Atâta gălagie, oroare pentru urechile mele ce au stat în liniște pentru câteva zile satisfăcătoare. Doar dacă liniștea ar dăinui în casă și în acest moment...

Bubuiturile îmi înghițeau speranța la pace. Nemaisuportând acea gălăgie, deschid ușa. Mama năvălește plângând înăuntru, speriindu-mă fața ei brăzdată de lacrimi.

- Dumnezeule, Julian! Am crezut că nu vei mai ieși din camera asta! Doamne, Doamne... Ce naiba a fost în capul tău?! 

O priveam mirat.

Cine era? Mama?

- Ce?

- Cum adică "ce" ? Trezește-te, idiotule!

Izbutind să-mi deschid ochii, privesc buimac în jur. Obrazul îmi ardea.

- Ce dracu faci? Dormi la școală? Impertinentule! 

Râsete străpung atmosfera ca niște ace zburătoare dupa replica plina de haz. Dezgustat și sătul de colegii mei, mă ridic din bancă. Încă simțeam palma primitaă ce m-a smuls din micuța mea lume a viselor, unde puteam să evadez din această realitate  de fiecare dată când ploapele îmi cădeau și întunericul se revărsa peste ochii mei. Îmi simțeam capul greu, căptușit cu plumb. Senzația de ameteală îmi stăpânea simțurile. Doar dacă visul acela nu ar fi fost o parte din realitate,  poate că...

- La dracu! Vezi pe unde mergi! 

 Strigătul surprins m-a facut să mă mir. Ce făceam aici? Mă simțeam confuz, mai confuz ca niciodată. Picioarele mi se mișcau singure, controlate parcă de către altcineva decât mine. Respirația îmi devenea din ce in ce mai greoaie, chinuindu-mă să trag aerul după care plămânii tânjeau.

Ce faci aici?

Vântul îmi intra prin păr, îl mângâia, îl răsucea. Coama unui leu se năștea din atingerile sale. Eram despărțit de fericire. Un zid opac stătea în calea mea. Însă, de unde aveam siguranța că dacă trec acel zid, dacă mă cațăr pe el, îmi voi găsi calea? Nu eram sigur de nimic. Nimic nu era cert, nimic nu era de durată. Parcă aceste gânduri s-au mai repetat, parcă totul era într-o reluare continuă. Era un joc, dar piesele căzute nu puteau fi readuse pe tablă. Puteau fi reașezate, dar lângă tablă. Erau excluse.

O piesă lipsea. 

- Aiden! mă trezesc țipând, transpirația rece cugându-mi șiroaie pe frunte. Aiden!

Ceața îmi acapara vederea, ochii fiindu-mi roșii. Deodată, mă opresc. Alergasem până la scara ce ducea spre acoperișul școlii. Am apucat-o, lemnul întipărindu-se în palmele mele umede. Aerul era greu, plin de praf. Locul acesta nu era folosit foarte des. 

 Urcând până la trapa ce ma despărțea de lumea exterioară, o împing cu mana dreaptă până ce se ridică și cade într-o parte. Îmi continui urcușul ce devenise obositor, sprijinindu-mă în mâini și împingându-mă în ele. Simțindu-mă stabil pe picioare, îmi ridic privirea de pe trapa ruginită de vreme. În fața mea stătea culcat pe spate Aiden, citind o carte. Auzind zgomote de pași, ridică capul. Ochii săi electrici îmi intrau în trup chiar dacă aveau o expresie neutră. Privea prin mine, ortrava sa intrâdu-mi în oase.

- Hei, Julian! mă salută pe un ton indiferent. 

Părea departe de mine, chiar dacă stăteam la doi pași distanță. Miliarde de atomi stăteau între noi. Cu un aer burghez se înalță, adoptând o postură dreaptă. Hainele sale negre contrastau puternic cu pielea ce strălucea în bătaia firavă a razelor soarelui. Părul îi era dat peste ureche. Părea un înger, cu adevărat un înger. Vedeam în privirea sa pogoane de flori umane, palate cu trepte de un alb imaculat. Oftatul său mă pune într-o stare alerta.

- Vrei să te învăț ceva? mă întreabă, rânjetul caracteristic sculptându-se pe chipul său.

Se depărtează mai mult de mine, pășind până la marginea acoperișului. Acolo, bara de protecție îl apăra de un posibil accident. Își pune palmele pe ea, cățărându-se, corpul său trecând de cealaltă parte a ei.

- Ce vrei să faci? 

Pulsul mi se accelerează, ochii aproape ieșindu-mi din orbite când îl văd trecut de bară. Mă apropii cu pași șubrezi, călcând pe ace si cuțite. Îmi înghit cuvintele de rău augur când îl văd zâmbind. Își deschide brațele, parcă încercând să îmbrățișeze întreaga lume. Cu cât mă apropii mai mult de el, cu atât observ înălțimea absurdă la care ne aflam. Aiden încă își ținea brațele larg deschise, ochii închizându-i încet. 

- Haide, vino și tu! îmi spune din aceeași postură.

- Îmi e foarte bine aici, mersi. 

- Haide!

 Se răsucește brusc și îmi întinde mâna. Îi privesc degetele osoase iar din câteva mișcări realizez că mă cațăr pe balustradă. Își pune palma pe umărul meu și privește cerul. Privesc în jos. Furnici ce semănau cu oamenii mărșăluiau pe drumuri. Atât de ignoranți, nu le păsa de nimic din jurul lor. Și eu eram o furnică. Urma să mă întorc la mușuroiul meu în câteva ore. Însă, poate că întreaga lume este un mușuroi. Unul plin de furnici infecte. 

- Ce frumos... 

- Știu, îmi răspunde.

- Vii des pe aici?

- Ocazional. Ok, acum să încercăm ceva amuzant. 

 Își întinde brațele și mai mult, cuprinzând frunicile. Vrea să le strivească?

- Fă ca mine. Uite, întinde-ți brațele. Nu, nu așa... stai! Da, stai așa!

Mă simțeam o pasăre de pradă. Pândeam furnicile asemenea unui carnivor. Vântul îmi intra prin păr și mi-l răvășea, îmi intra în minte și făcea ordine prin gândurile ce au încetat să mai apară. Aveam mintea albă, asemenea unui perete. Goală și dezbinată stătea și dorința de a mai coborî vreodată de pe acoperișul acesta. 

 Aș putea să îmi trăiesc viața aici. L-aș trimite pe Aiden după alimente și am putea sta aici o eternitate. Iarna nu contează, nimic nu contează. Doar acest acoperiș uitat de toți. 

- Acum, apleacă-te încet. 

Deodată, trapa prin care am venit este trântită cu brutalitate. Un sunet metalic și fără apărare se aude în ecou.

- Copile, ce dracu faci acolo?! Vino aici! 

O voce animalică, turbată de disperare acoperă urletul unei femei. Dar eu n-o auzeam, eram într-o transă. Hipnotizat de frumsețea peisajului, purtat pe brațele vântului, mi-am lăsat corpul în voia lui. Eram mai liniștit decât am fost în toată viața mea. 

 Am simțit o zdruncinătură și am auzit țipete înainte să îmi pierd cunoștința. Mi-au sfărâmat liniștea.

Notă: Persoană mai leneșă decât mine nu cunosc. N-am de gând să îmi cer scuze că n-am mai scris sau prostii d-astea. Adevărul este că n-am avut nici motivația, nici starea necesară. Povestea o voi continua, dar nu știu când voi publica următorul capitol. Nici măcar nu cred că îmi citește cineva idioțeniile pe care le scriu. Asta înseamnă că acum vorbesc singură, dar e ok. Oricum, dacă citește cineva asta, vreau să îți spun că există cărți mult mai bune. Pe bune, nu înțeleg de ce unii îmi tot dau voturi la capitole sau de ce cred că povestea este yaoi. Nu-i yaoi, Aiden n-o va face niciodată cu Julian. Știi de ce? * hehe * PENTRU CA ESTE O FUCKING HALUCINAȚIE. Bum, ți-am stricat copilăria. Acum mă simt mai bine.