Aiden

Capitolul 5

Bezna se așternea pretutindeni, împânzind fiecare colțișor al camerei. Mă smulsesem de pe podea, picioarele parcă prinzându-mi rădăcini, pentru că le simțeam amorțite. Capul începuse să-mi fumege, căci milioane de umbre ale sufletului se rostogoleau prin el. Trecuse o oră de când stătusem în acel fel, spatele ce îmi fusese lipit de pat fiind înjunghiat de fiecare dată când făceam mișcări bruște.

Mă simțeam ca și cum aș fi într-un cerc de lumină, de o puritate fără imperfecțiuni. Restul era întuneric, ce transmitea doar goliciune, dar poate cercul de lumină trăia în întuneric iar eu sunt întunericul ce trăiește în cercul de lumină. Caut cu mâinile întrerupătorul, luminându-mi camera nestingherit de întunecată. Cercul de lumină se crease.

Neliniștea ce îmi cuprinsese trupul acum puțin timp, se evaporă, lăsând loc unui nimic interminabil. Iar în acel moment, mi-aș fi dat un plămân doar ca să simt ceva. Eram îmbătat într-un neant invizibil, ce punea stăpânire pe gândurile mele dezmembrate de alte gânduri. Îmi era atât de specific să dezbin dorințe, încât rămăsesem fără un ideal.

Aiden părea gânditor în ultima vreme, chiar dacă am făcut cunoștință de puțin timp. Fața lui exprima doar nemulțumire, dar nu știam cauza sa. Nu știam nici de ce alți oameni nu-l pot vedea sau auzi. Nu știam nimic despre el, în general. Îmi era un necunoscut.

- De ce alți oameni nu te pot vedea? am șoptit, răzgândindu-mă și stingând lumina orbitoare ce-mi învăluia camera.

Surprins, își îndreptă capul spre mine, ridicându-se de pe covor. Lumina lunii mă ajuta să-i identific locația, însă hainele lui negre îmi compromiteau concluziile.

- Nu vreau ca alții să mă vadă. Vreau să fiu văzut doar de tine, răspunde evaziv.

Confuz, m-am schimbat de hainele pe care le purtam, îmbrăcându-mă în pijamale. Nu-i înțelegeam gândirea, poate că el nu mă lăsa s-o înțeleg. Poate că, de fapt, nu doream s-o înțeleg.

Făcându-mă comod printre așternuturile din pat, mi-am așezat perna, punându-mi pe ea capul ce încă îmi era greu ca plumbul. Eram pe cale să adorm, când un urlet asurzitor îmi sparge liniștea.

Mă ridic, total bulversat. Auzind cum strigătul pierise, mi-am reluat activitatea ce aproape mă stăpânea. Pleoapele deveneau din ce în ce mai grele, genele atârnând obosite. Eram lipsit de viață, iar ceea ce îmi doream cel mai mult era să dorm, ziua următoare trezindu-mă cu gândul că nimic rău nu se întâmplase.

Planurile mi-au fost năruite de alt țipăt, urmat de altul mult mai puternic. Efectiv, am cedat, începând să plâng de spaimă. De unde veneau acele țipete? Eram speriat, mai speriat decât fusesem în baia școlii. Urletele voiau ceva de la mine, dar eu nu știam ce le datoram. Bătăile inimii deveneau din ce în ce mai rapide, suspinele neputând să le stăpânesc. Mereu când îmi închideam porțile ochilor, tăcerea era sfâșiată de acea voce morbidă.

***

- Julian! Trezirea, s-a sunat de pauză! aud o voce subțire cum îmi zgârie auzul.

Eram atât de lipsit de energie. Oboseala mi se citea pe chip, cearcănele vineții împodobindu-mi pielea, ce părea mai palidă decât era deobicei. Abia puteam să-mi ridic brațele de pe banca ce îmi devenise un al doilea loc de dormit.

Atenția mea era distribuită doar pentru ecoul ce nu dispăruse din noaptea precedentă, făcându-mă să mă îngrozesc. Totul se derula în mintea mea, asemenea unui film.

Stătusem treaz, neputând să adorm. Moleșeala mă cuprinsese de dimineață, însă lipsa somnului era imprimeul principal, ce era lipit ca un afiș de trupul meu. Lipsa de energie era, și ea, un factor definitor stării mele. Nu puteam să-mi țin ochii deschiși nici măcar pentru câteva minute. Din cauza profesorilor, trebuia să încerc din răsputeri să nu adorm, dar era imposibil. Mantia de ceață ce-mi acoperea ochii roșii, ce păreau injectați, nu dispărea oricât aș fi încercat să o îndepărtez cu palmele.