Aiden

Capitolul 4

Șocul nu îmi părăsise corpul, îl amorțise. Simțeam cum îmi plesneau sinapsele din cauza concerntrării pe care încercam să o mențin. Totul se intersecta cu ceea ce văzusem. Eram într-o cumpănă a disperării, dar la exterior eram la fel de calm ca deobicei. Nimic nu putea să îmi schimbe expresia feței în acest moment de maximă tensiune.

- Nebun? șoptesc doar pentru mine.

Nu mă așteptam la un răspuns, nici măcar la un zgomot. Voiam ca liniștea să îmi cuprindă gândurile, pentru că erau mult prea răsucite. După incidentul din baie, Tyler a avut îndeajuns de mult bun simț să nu mai spună nimic, ajutându-mă să merg până în clasă. Îmbrăcându-mă cu geaca și luându-mi ghiozdanul în spate, mergeam pe holuri cu observatorul ce nu mă scăpa de sub analiza sa, aceasta începând să îmi creeze un mic disconfort.

- Îi spun dirigintelui că nu te simți bine și că ai mers acasă, murmură băiatul ce părea puțin speriat, dar încerca să își ascundă teama sub expresia glacială.

Îl aprob, dând încet din cap. Ajungând la intrarea în școală, își ia la revedere, ezitând pentru un moment din cauza ochilor mei roșii ce îl priveau țintă. Nu îi răspund, ieșind din clădire.

Nori cenușii amenințau cerul, vântul plimbându-se mai viteaz decât înainte. Copacii nu mai păreau atât de recunoscători de mângâierile, acum înghețate, ale valurilor de aer ce se izbeau de scoarța lor. Totul părea lipsit de viața ce acum câteva ore domina întreg cuprinsul.

Aiden mergea lângă mine, ochii săi reci privind peisajul ca și când în fața sa nu se afla nimic, doar pustiu. Gâtul îmi ardea, implorându-mă să potolesc setea ce îl învelea în straturi groase de scâtei. Mâinile îmi erau ca o bucată de gheață, încercând să se încălzească între ele.

- Ți-am spus că dacă plec se va întâmpla ceva rău, sparge Aiden liniștea.

Nu spun nimic, pentru că nu știu cum ar trebui să-i răspund. Un gol nesfârșit îmi cuprinde trupul. Înăuntrul meu știam că nimic nu poate străpunge această pânză invincibilă de materie, nici măcar eu. Mă înec în ea. Însă, golul pocnește sub nepăsarea de care dau dovadă.

- Știi, chiar dacă vei încerca să spui cuiva ce s-a întâmplat, te vor considera la fel cum a făcut-o acel Tyler.

Un fior își face loc pe sub pielea mea când îmi aduc aminte de acel moment. Grăbesc pasul, picioarele începând să-mi obosească din cauza efortului pe care îl depuneam.

- Ăștia sunt oamenii, încearcă Aiden să mențină conversația ce putea fi considerată doar un monolog. Oameni, nimic mai mult, continuă adâncit în gânduri.

Casa se zărește în depărtare. Picături cristaline cad răpuse la pământ. Temperatura scade, ploaia devenind una rece și nedorită. Însă, eu o doream, pentru că mă trezea la viață. Îmi trezea eul neutru ce adormise acum multă vreme în bezna întemnițată din sufletul meu înghețat. Ecoul acelor cuvinte răsunau pretutindeni în mintea mea. Se izbeau de sinapse, provocându-mi o durere cumplită de cap. Mă simțeam prins între realitate și vis. O pâclă deasă mi se menținea cu îndârjire în fața ochilor, făcându-mă să-mi ridic mâna și să mă șterg cu materialul gecii.

Am intrat în casă, azvârlindu-mi ghiozdanul într-o parte, simțindu-mi spatele recunoscător că l-am salvat de greutatea cărților. M-am descălțat, dezbrăcându-mă de geacă și sprijinind-o de cuier. Casa era înghițită de o liniște de mormânt. Nimic nu se schimbase în lipsa mea, nici măcar lipsa părinților.

Fugind la etaj, am intrat în baie. Roșeața ce-mi împodobea ochii nu dispăruse, marea întunecată strălucind puternic în lumina artificială. Am privit robinetul pentru câteva clipe ce părură secole, ieșind după aceea din încăpere.