Semnul lui

Adevărul

Meredith

,,Tot ce faci acum, este să te minți pe tine însăți, și să mă faci să te urăsc. Presupun că tot circul dintre tine și Aiden, făcea parte din pariu. Strigătele tale, căzătura ta..."  sunt ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat, și ultimele la care mă gândesc de minute bune.
Îl urăsc atât de mult, încât îmi doresc să îl lovesc în zonele în care sângerează, și să îi provoc răni, nu doar fizice, dar și în suflet, pe care nu le-a mai avut vreodată. Îl urăsc, pentru că e aici, și îmi aduce aminte de cât de mult l-am iubit, și cât de patetică am fost să îl cred. Îl urăsc pentru că îmi arde sufletul și îmi provoacă o senzație, ce mă face să îmi doresc mie însămi... orice, ce mă ajută să tac, să îmi facă mintea să tacă din a-mi spune cât de distrusă sunt, și cât de credulă, în același timp.
Tot trucul de mai devreme... a fost doar pariul meu cu Aiden, și da, a fost doar ideea mea ca să îl rănesc, dar când i-am atins buzele, și am fost în contact cu pielea sa... când mi-am înconjurat mâinile în jurul gâtului său pictat în vopsea, și i-am prins buzele între ale mele, când i-am simțit gustul și mi-am pus mâinile în părul său, chiar și pentru câteva secunde... nu a fost fals. Am crezut că pot să îl ating, fără să simt ceva, dar când m-a împins de pe el, și m-a aruncat în celălalt capăt al canapelei, m-am simțit pentru a mia oară nedorită de el, și mi-am adus aminte cat mult nu mă dorește și nici nu m-a dorit. Îl urăsc, pentru că eu l-am dorit, iar el nu m-a dorit pe mine. A fost totul un joc, și aveam de gând să merg cât de departe puteam cu el, doar ca să îl rănesc, pentru că chiar dacă mi-a confirmat că nu mă vrea, știu că cuvintele mele au avut un impact asupra lui. Chiar dacă actoria sa de după a fost perfectă, și aproape m-a convins și pe mine, știu că nu e adevărat ce îmi spune.
Am mai spus ce mult încep să mă urăsc pe mine însămi? Pentru ce îmi doresc, pentru ce îmi trece prin minte, pentru ce sunt, și pentru tot ce fac. Îmi pare rău că s-a prins de planul meu, și că nu am putut să mă răzbun cum se cade. Știu că ceva l-a rănit, pentru că atunci când i-am spus că îmi imaginam că o făceam cu Alex, când eram cu el, și-a închis brusc ochii, și a început să strige atât de tare, încât mi-a tresărit sufletul, și m-am dat pași în spate. M-a părăsit în fața altarului, dar măcar acum l-am făcut să aibă gânduri negre. I-am confirmat că am mințit, dar nu o să mă creadă niciodată cu adevărat. Întotdeauna o să aibă dubii în legătură cu mine și Alex, poate chiar o să creadă că mi-am tras-o cu Alex, și sincer, asta îmi lasă doar un val de plăcere în suflet, pentru că știu că o să îl macine ceva, pe parcursul vieții. Dar asta nu mă face să mă urăsc pe mine mai puțin. Nu urăsc ceva anume la mine. Nu o parte a corpului, sau ceva în legătură cu personalitatea mea. Mă urăsc pe mine. Pe ceva din mine, dar nu pot descrie ce. Dar mai urăsc și faptul că iubesc doar persoane care îmi fac rău.
Sorana nu mi-a dat un singur telefon de când a plecat. Bine, în următoarea zi după plecarea ei, am primit câteva apeluri, dar asta este tot. Apoi a încetat. Dacă chiar crede povestea lui Ronald, și bănuiește că am fost abuzată, de ce nu mă sună? De ce nu îmi scrie un mesaj? După toate amintirile noastre, asta primesc? O palmă peste față, acuzații false la adresa prietenului meu cel mai bun, și ignoranță? Nepăsare? Doare mai rău ca naiba, și nu înțeleg de ce nu îi pot urî pe ei. De ce naiba nu îl pot urî pe Alex, că nu mi răspunde la apeluri, și-mi arată la fel de multă nepăsare ca și restul? De ce nu îi urăsc pe restul, ce doar pe mine? Vreau atât de rău să îi urăsc pe toți, dar toți nervii mi vărs asupra propriei persoane... Nici nu mi aduc aminte ce am mâncat ultima oară, sau cât. Nici nu îmi amintesc când mi-a spus cineva ultima oară, că mă iubește. Mama nu mi-a spus-o, pentru că a fost mult prea ocupată cu Logan în cursul copilăriei mele, tata în nici un caz, pentru că era ocupat cu noua sa soție, încât să își mai amintească de mine, iar cu bunicii nu am am mai vorbit de multă vreme. Alex și-a pierdut toata empatia, de la ultimul an al său de facultate, cel puțin față de mine, Ronald m-a părăsit în fața altarului, aruncându-mi-l pe ,,nu" în brațe, iar Sorana tocmai mi-a arătat cât de mult ține la mine.
Pentru mine, părinții lui Ron mi-au fost cele mai dragi persoane. Tatăl lui Ronald a avut mai multă grijă de mine, decât propriul meu tată, iar mama sa vitregă a fost cea mai caldă persoană pe care am întâlnit-o.
I-am pierdut pe toți, cu excepția mea. Și dacă stau să analizez situația, eu m-am pierdut pe mine după plecarea lui. De atunci sunt altcineva, dar nu sunt eu. Nu sunt Mer. Nu știu ce să mai cred, sau să mai spun, sau să mai fac. Parcă doar plutesc și mă răzbun.
Nu mă mai uit în gol, pierdută printre gândurile mele, când cineva îmi bate puternic în ușă, încât mă face să tresar, din cauza zgomotului puternic, și instant. Mă ridic de pe canapea, și clipesc de mai multe ori, încât să nu se observe că mi s-au adunat lacrimi în ochi. Nu vreau ca Aiden să mă vadă plângând, nici măcar tristă. Dacă o să mă vadă tristă, o să mă întrebe motivul, și eu nu am unul. As putea să îi spun că am plâns, pentru că m-a aruncat pe podea în club, dar nu vreau să își de-a prea multă importanță, în special când nu este cazul.
Dacă nu ar fi ajuns atât de repede, aș fi apucat să mă șterg pe față, și să îmi acopăr ochii roșii cu concealer, dar acum, va trebui să îl las să intre, și instant să merg la baie.
Deschid ușa repede, ca să îl opresc din a bate la ușă în acest hal, lucru care mă indispune mai mult decât sunt deja, și îmi deschid ochii larg, când Ronald stă în fața acestea. Șuvițele negre îi sunt căzute pe frunte, și ochii verzui, îi se ațintesc asupra ochilor mei, care bănuiesc că par înlăcrimați, la un moment dat ce îi se arcuiesc sprâncenele. Nici el nu arată mai stabil, și dacă nu aș încerca să mă protejez de gândurile mele, aș spune că și el este la fel de deprimat ca mine, după ochii verzui pierduți, ce își caută cuvintele. Dar asta nu este posibil. Ce e nou, este că și-a desfăcut mai mulți nasturi de la cămașă, și că acum tatuajele îi sunt mai evidente. Pe zona medială a gâtului este un trandafir, înconjurat de spini, care merg până după ceafă și îi înconjoară gâtul până la umeri. Desenele, sau mai bine spus, simbolurile, îi coboară de pe piept în jos. Când mă uit la el, la bărbatul cu părul negru, tatuaje ce îi acoperă aproape fiecare părticică din piele, și cămașa albă, murdărită de sânge, ce de abia cu câteva minute în urmă l-am șters și de pe bărbia sa, mă pun la îndoială pe mine însămi. Cum nu mi-am dat seama ce se ascunde sub persoana caldă și politicoasă, de acum un an? Nu știu ce urmează să îmi spună, pentru că mă ține în suspans, și doar i-a guri mari de aer, fără mă îmi spună vreun cuvânt. Arată de parcă ar fi alergat tot drumul până aici.
- Meredith, îmi spune pe un ton coborât, de parcă s-ar ruga de mine. Știu că, nu m-am comportat chiar politicos cu tine de când ai venit, și știu că am greșit...al naibii de tare, zice, îndurerat. Puteam să stau, să îți cer explicații, să comunicăm ca și doi oameni maturi, dar mi-am lăsat partea rănită să mă domine, și îmi cer scuze pentru asta. Trebuia să...
- Oprește-te, îi spun, privindu-l mâhnită.
- Trebuia să lupt pentru tine, continuă, ignorându-mi rugămințile.
- Oprește-te Ronald, îi zic, încercând să închid ușa, chiar dacă își pune mâna pe aceasta, și o împinge încât să o deschidă complet, și să aibă vizibilitate totală la cameră.
Inima începe sa îmi bată în mod alert, iar un curent îmi trece prin corp, făcându-mă să mă panichez. Nu pentru că îmi frică de el, pentru că știu, că chiar și cu toată prefăcătoria sa, și bătăile în care se bagă, nu m-ar lovi. Nu vrea să îmi fie frică de el. Dar e în zadar. Mi frică, că dacă continuă, nu voi mai rezista să fiu puternică. Nu îl pot auzi cum se roagă de mine ca să îl cred, cum că prietenul meu cel mai bun, din copilărie, m-a abuzat. Nu pot să îl ascult cum se roagă de mine. Mă doare inima doar când îl privesc, iar povestea cu Alex îmi strânge sufletul.
- Nu, nu mă opresc.
Împinge de ușă, până când sunt nevoită să las de ea, realizând că nu mă pot lupta cu forța lui, și mă dau pași în spate, pentru că se apropie de mine, fiind deja înăuntrul apartamentului. Mirosul parfumului se extinde în camera, și se apropie vast de umerii mei, împingând ușa de la cameră, încât să își poată continua discursul, fără să fim deranjați.
Pe cum înaintează, și ochii mei se fixează doar asupra cămășii sale, mă dau pași în spate, și simt cum o să mă împiedic dacă nu mi întorc pentru o secundă privirea în spate. Pe cum se apropie, devin mai micuță, și cuvintele sale prind o tonalitate mai puternică, așa că nu putem sta unul aproape de celălalt. Ca să mă înțeleagă, trebuie să mă vadă în egalitate cu el, și dacă se lipește de mine, voi fi la bărbia lui, șoptind.
- Am plecat odată. Nu o să o mai fac vreodată, spune hotărât, de parcă cuvintele sale ar schimba cu ceva situația.
- Nu te vreau, îi spun, cât timp mă verific în spate, ca să nu mă împiedic de canapea, sau de vreun obiect.
- Nu mai plec nicăieri. Cel puțin, nu până realizezi adevărul, zice fiind mult prea aproape de mine.
- Adevărul? Spun eu, explodând din cauza modului în care mă constrânge. Adevărul este că ești un ticălos care nu m-a vrut, și m-ai mințit un an întreg în față. Adevărul este...
- Adevărul este că, îmi șoptește, apropiindu-se brusc de mine, ținându-mă cu mâna de braț, încât să nu mă mai pot mișca, te voi face să vezi ce am văzut și eu în ziua aceea, și apoi, vom trece împreună peste tot.
- Și dacă am fost abuzată, nu te-aș ierta niciodată pentru că ai plecat, când am avut mai mare nevoie de tine, îi spun, cu buzele aproape lipite de ale lui, încât să îi aud respirația, să îi simt mirosul parfumului, dar nu și să îl ating fizic. Când îmi dau seama, de posibilitatea de a-i atinge buzele, mă găsesc cu spatele lipit de peretele camerei, și cu mâinile sale în jurul corpului meu, sprijinindu-se în față, ca fim la aceeași înălțime. Stă aplecat ca să nu fie cu mult deasupra mea, și apreciez în adâncul meu, faptul că nu mă strânge de încheietură sau nu mă constrânge ca să îl iert.
- Vreau doar să fii bine, îmi șoptește, cu ochii săi fixați în ai mei.
Doar acum, am ocazia să îi observ și analizez verzuiul din ochi, cu reflexe galbene. Chiar și cu ochii săi fermecători, și părul negru ca și noaptea, ce îi cade pe frunte într-un mod subtil, nu îmi pierd cuvintele, și rămân prezentă.
- Atunci fă-mi pe plac, și cară-te, îi scuip cuvintele în față, cu greață.
- Mâine voi fi aici. Și poimâine. Și ziua de după. Până te decizi să ne întoarcem la New York, și să îi cerem explicații boului de Alex.
Aproape cu buzele lipite de ale lui, și cu respirația sa ce îmi sufocă și arde pielea, lacrimile îmi ard în ochi, încercând din răsputeri să nu le las să cadă pe obraji. Îmi aduc aminte cât de mult îl urăsc pe el, și pe mine că nu pot riposta.
- Eu mă voi întoarce la New York, doar că fără tine. Tu, nu vei fi acolo când voi afla adevărul, pe care amândoi îl știm deja.
- Dacă ești atât de sigură că mint, de ce ți așa de frică să mergem împreună la violatorul ăla? Îmi spune, cu un rânjet furios pe față, ce mă scoate din minți.
Ușa de la intrare se deschide, fără vreun avertisment, și brunetul se află în ușă, privindu-ne înfuriat, din cauza distanței mici dintre buzele mele și ale lui Ronald. Modul în care mă menține silită lângă corpul lui, și se află cu brațele deasupra mea, îl face pe Aiden să turbeze, și pot spune asta doar din privire. Când privirile noastre se regăsesc, vede că nu sunt bine dispusă. Sau nu, pentru că după cum îl privesc mai mult, realizez că e furios pe mine. M-am înșelat. Pe mine e nervos. Crede că l-am trădat? Nu, nu are cum să creadă că as fi trădat planul nostru. Nu as face asta pentru nimic în lume.
- Ce naiba crezi că faci? Strigă, apropiindu-se de noi doi, chiar dacă sper să nu se ajungă la violență, pentru a doua oară în noaptea asta, în special în apartamentul meu, care și așa arată distrus din cauza crizelor de furie suferite de Ronald, cu minute în urmă.
- Stai, stai, stai prințule, zice Ronald rânjind, că nu am terminat cu ea.
Îmi întorc privirea la Ronald, care încă îmi zâmbește, apropiindu-se mai tare de mine, ca să îl facă pe Aiden incomod.
- Îmi răspunzi la întrebare, și am plecat. Dacă chiar ești atât de sigură că sunt un mincinos, atunci de ce nu ai curajul să mă pui în fața lui Alex, ca să îl i-au la răspundere?
- Pentru că îmi e scârbă să te am lângă mine, îi răspund, fiind aproape lăsată fără cuvinte din cauza apropierii sale.
Nu pierdem contactul vizual, și privirile noastre ard între ele, chiar dacă mi-am întors capul spre Aiden, pentru o secundă, pentru a primi semnal să nu acționeze.
Rânjetul lui Ron se transformă într-un zâmbet ce se întinde pe toată fața, și când ochii încep să îi sclipească, știu că nu îmi va spune ceva plăcut.
- E ciudat că spui asta, având în vedere că cu câteva minute în urmă, a trebuit să te arunc de pe mine, de la mușcătura pe care mi-ai făcut-o. Să nu mai spun, că erai și aproape dezbrăcată.
Mă trag din strânsoarea lui, ca să mă pot poziționa cât de rapid pot în fața lui Aiden, și să mă asigur că nu îl lovește pe Ronald. Sunt între ei doi, fiind amândoi de aceeași înălțime. Știu că încearcă să se intimideze din priviri, dar nu sunt sigură cât îi mai pot ține calmi, pentru că amândoi au tresărit la ultima afirmație.
- Ronald ieși, îi strig. Ieși afară!
Se îndepărtează doar după ce mă repet, și îl împing pe Aiden de piept, ca să îl calmez cu atingerile mele.