Semnul lui

6 luni

În urmă cu 6 luni
Meredith
Dacă îi ceva ce urăsc pe pământul acesta, este anxietatea. Cel puțin pe ea o mai urăsc, pentru că este unul dintre singurele emoții pe care le am mai simțit in ultimul timp. Judec ca toate gândurile mele sunt bolnave, dar nu mă pot controla. Nu pot să ma opresc din gândit, despre viitorul meu compromis. Nu am un viitor. Și toată viața mea am muncit pentru unul, și mi-am făcut planuri despre cum îmi va arată, dar acum, in ultimele luni, simt doar... durere. Sunt revoltată pentru ca simt că sunt singură în asta, și nimeni din jurul meu nu a trecut, sau trece prin ce simt eu acum. Nu vreau să mor, dar nu vreau să trăiesc așa. Cu tristețea asta ce îmi zace în stomac ca și un sac, care nu cobora nici măcar un pic de pe inima, ca să mă lase să respir. Simt cum mă apasă, dar nu în de-ajuns încât să mă ucidă, ce doar să mă rănească. Nu mă lasă fără aer, dar mă lasă fără puterea de a zâmbi si de-a ma bucura de "Frumusețea lumii", dacă există. Știu ca din perspectiva unora, viața este plăcută, dar din perspectiva mea, este insuportabilă și... grea. Dacă ar fi să i-au tot ce am trăit până acum, de la început, aș refuza, strigând cât mă țin plămânii de tare, până când mi s-ar rupe corzile vocale în bucățele. Să îmi reiau copilăria abuzivă, cu o mama și un frate obsedați de perfecțiune, ce mi-au lăsat traume cu mâncarea pentru restul vieții? O traumă cu care nu m-am născut, dar am primit-o în brațe de la familia mea, ca și un cadou, pentru a-și arata recunoștința că sunt în viață. Un ,,dar" pe care va trebui să îl port cu mine, de-a lungul vieții, prin momente grele sau mai puțin grele, ca să îmi facă viața și mai mizerabilă, și jalnică. Să reiau momentele cu Alex, pentru a-mi reaminti ziua în care am conștientizat, că țin la el mai mult decât la un prieten, după toți ani petrecuți unul alături de celălalt, și să îmi afirme că și-a găsit pe cineva? Chiar dacă nu eram singură de ce simțeam atunci, și tind să îl denumesc un ,,crush", știu că tot ce am simțit atunci a fost real. Am copilărit împreună, și aproape toate momentele în care m-am simțit bine, el era alături de mine. Toate momentele în care simțeam că anxietatea din mine dispare, eram sprijinită de el. Ne-am promis că ne vom fi alături în toate momentele, și așa am și fost. Nu a fost nimic romantic între mine și el, nici măcar un gram de atracție. Adică, da, eram conștienți că suntem captivanți și că arătăm bine, și ne făceam complimente, dar cam asta era tot. Tocmai de aceea, când mi-a spus că e îndrăgostit de mine, am rămas fără cuvinte. Nu am știut ce să spun, și am zâmbit umilită, pentru faptul că nu știam cum să îl refuz fără să se simtă stânjenit. Nu voiam să stric totul și să spun o prostie, așa am tăcut, dar fără să mai am ocazia că afirm ceva, m-a sărutat. Și atunci cred că a fost momentul când legătura noastră puternică s-a rupt. Ținem unul la altul, dar nu mai suntem la fel. Nimeni nu mai este, după o mărturisire ca și aceasta. Nu era nici măcar o singură șansă să fim ca la început. Și am conștientizat asta mult prea târziu. Au trebuit să treacă patru ani de zile, ca să realizez care sunt adevăratele mele sentimente pentru el, dar era mult prea târziu. Aveam de gând să îi mărturisesc tot ce simt pentru el, dar am tot așteptat momentul potrivit, până când mi-a prezentat-o pe Sorana, și în acel moment mi-am dat seama că scenariile în care eu și Alex am fi putut fi vreodată împreună, erau false. La fel și despre momentele din facultate, care doar m-au secat de energie, și lacrimi încercând să ating cele mai mari note. Am încercat din răsputeri în timpul facultății, să ating perfecțiunea, și să o privesc ca și un obiectiv în viață care trebuie împlinit. Ceva ce trebuie atins, pentru că aveam nevoie de validarea altora ca să mă simt bine cu mine însămi. Posibilitatea, ca mama mea să vadă mai mult în mine decât un eșec, deși și eu, și ea știa, ca totul era în zadar. Dar mai important, reluarea momentelor, ca să retrăiesc momentele cu el? Cu Ronald? Cu ipocritul acela care mi-a spus de nenumărate ori cât de mult mă iubește, și îmi făcea filme despre viața noastră împreună, ca să mă părăsească în cel mai dureros mod posibil. Momentul în care mi-a spus că nu mă vrea alături de el pentru restul vieții, după toate promisiunile lui... Nu aș putea relua totul, pentru că în ciuda momentelor frumoase, am amintiri care îmi ruginesc inima, și mi-o golesc de orice rămășița de speranță. De fiecare dată când am încercat să trăiesc, mi-am amintit trecutul, și acum realizez că probleme mea nu poate fi schimbată. Știu ca am ceva anume, și cred anxietatea pe care am început să o urmez acum, mă va ține captivă pentru restul vieții. Cred că am avut anxietatea pe parcursul întregii mele viață, dar nu am vrut să îmi admit. El a fost punga cu gheață, și bandajul pentru rana mea, iar când a plecat, m-a lăsat să sângerez. Nu mai contează acum, pentru că simt că am pierdut deja destul sânge. Nu poți scăpa de obsesia pentru mâncare, sau de obsesia pentru perfecțiune niciodată. Pe lângă indiferența mea fața de prezent, mai este și anxietatea față de viitor. Ce o să ma fac dacă nu îmi revin niciodată din asta? Adică s-ar putea să ies din nou din casă, și tot tacâmul din filmele romantice și cărți, dar nu o să fiu niciodată fericită. De fapt, nu, am mințit. Nu o să am tacâmul din filmele romantice. O relație chiar și dacă o să mai întrețin pe viitor, nu o să mai am nimic de oferit. Nu mai am pasiunea pe care o aveam înainte, și nici fericirea. De ce m-ar mai vrea cineva lângă el? Sunt fără nimic. Nu am nimic de oferit. Nu mai am nimic de oferit. Nu îmi mai pasa nici de mine însămi, dar de altcineva... este destul să trăiesc și așa, dar să mai fac și altceva. Nu pot să mă văd încă oriunde altundeva in afară de patul meu și toate gândurile care îmi ucid pe zi ce trece mintea. Sunt zile în care mănânc mult prea puțin, și altele în care mâncarea devine singura mea gură de aer. E ca și cum, îmi ridică moralul și mă ține ocupată de la tot... tot ce se întâmpla cu mine, cu mintea mea și se transmite ca și o boală, în întreg corpul. Simt de parcă mi s-ar răspândi prin sânge, și organe, până oasele îmi cedează și pielea devine mai grea. Nu e ceva ce rămâne blocat la mine în creier, și mă rănește doar psihic, dar îmi deteriorează și fizicul, împiedicându-mă să fac orice fel de mișcare. Și nu sunt atât de penibila încât să mă mint pe mine însămi că eu am trecut prin ce e mai rău, pentru că nu e deloc adevărat. Da, am fost abuzată psihic și părăsită de logodnicul meu, iar anxietatea mea pe parcursul anilor s-a înrăutățit, dar toată lumea trece prin rahaturi, și ce nu înțeleg eu, este de ce le sunt la o intensitate atât de mare, încât nu mi pot trăi prezentul și nu mă pot bucura de lucrurile frumoase din viața mea? De ce Sorana se simte atât de bine în propria sa piele, când a suferit o despărțire nu la mult timp distanță de a mea? Sau Alex? Referitor la Alex, știu ca lui nu i-a fost tocmai ușor cu despărțirea, pentru că observ cum reacționează atunci când menționez ceva anume de Sorana, sau de orice ce are legătura cu ziua în care ei doi s-au despărțit. Nu mi-au spus motivul niciodată, cel puțin nu unul elaborat, și singura scuza pe care mi-au putut-o oferi este că ,,nu se mai înțelegeau", și chiar dacă știu ca acesta este unul dintre cele mai comune motive ale unei despărțiri, la ei doi nu se aplică. Ei doi se înțelegeau. Nu doar că personalitățile lor dinamice se potriveau, dar și gusturile lor pe orice materie. Amândoi sunt extrovertiți, și înzestrați cu încredere, carismă și autoritate. Pe cât îi Sorana de interesată de domeniul media, comunicare și publicitate, atât de interesat este și Alex de relații publicii și științe sociale. În ciuda faptului că Alex era un geniu la matematică de când era copil, ajutându-mă cu nenumărate teme la materia diavolului, a ales să meargă pe partea de uman și să urmeze o facultate asemănătore cu cea a lui Sorana. Jobul lui Alex se ocupă cu protecția unei organizații, adică relația dinte companie și public, pe când cel al lui Sorana este axat pe relația dintre companie și media, și tocmai de aceea, ea ales să lucreze în jurnalism, având și nenumărate oferte. În timpul liber, când jobul principal nu mai este principalul aspect al vieții sale, câștiga bani din al doilea job, care îi aduce de fapt banii necesari pentru a-și cumpăra în fiecare zi haine de la branduri populare. Ajută la crearea unor reclame pentru diferite branduri și magazine. Spre exemplu, ea se ocupă de partea audio, pe când un coleg de al ei se ocupă de montaj, și altcineva caută studenți de la teatru sau absolvenți ai facultății, ce să apară în fața camerelor. În ciuda dezinteresului meu față de media și orice altceva ce implică socializare excesivă, am reținut numeroase lucruri, pentru că nu doar Sorana, dar și Alex vorbesc mult despre cariera lor. Ideea mea, este de ce naiba eu sunt atât de diferită de ei? De toată lumea? De ce stau aici, în pat, și îmi reiau toate deciziile greșite în viață și îmi plâng de milă? Aș dori atât de mult să pot pune stop la tot, ca să îmi trag sufletul câteva secunde. Doar să pot închide ochii câteva secunde, și să... să îmi pot opri mintea și inima ce accelerează de fiecare dată când viitorul îmi vine printre gânduri. Nu mă înțeleg, și nu știu dacă o voi face vreodată. Corpul meu este obosit, pentru că creierul îmi este. Nu înțeleg de ce sunt atât de epuizată, dar probabil copilăria își are rolul ei.