Semnul lui

Pariu pierdut

- Îmi spui totul.

- Da, dar trebuie să îmi promiți că nu îi faci nimic. Dă din cap, dar nu îmi oferă încredere. Promite-mi, zic.

Își lasă brațele, și se trage în spate, ca să îmi ofere spațiul. Mă privește fără pauză, și după modul în care își lasă capul într-o parte, îmi dau seama că nu o să îmi promită nimic. Nu pot să risc. Nu vreau ca noaptea asta să stârnesc vreun accident, și chiar nu îmi doresc să îi rănesc noaptea asta.

- Promite-mi, repet insistent.

Magnetul ne ține privirile și sufletele legate, simțind tot ce simte și el, la fel ca și gândurile pe care le împărțim. Știu că e furios. Dar, de ce? Nu mă pot opri din gândit la faptul că e atât de furios. Oare e doar faptul că vrea să își arate bărbăția? Că e puternic și că îl poate învinge pe Aiden într-o luptă? Vrea să arate că nu dă doi bani că a fost arestat cu două zile în urmă? sau poate doar vrea să îl rănească pe Aiden, și acum are și un motiv, iar orice aș spune nu o să îi schimbe părerea.

Dar... dar, dacă chiar îi pasă? Dacă chiar îi pasă că altcineva m-ar fii putut răni? Nu sunt sigură dacă este posibil ca el să aibă puțină compasiune pentru mine, în special după atâta timp, dar dacă e adevărat, și tot ce îmi spune de săptămâni întregi e lipsit de minciuni?

Știu că poate asta e ce vreau eu să cred. Că o parte din el.... chiar ține la mine. Mi-a ucis orgoliul și mândria, orice fel de încredere pe care o mai aveam în mine însămi, când m-a părăsit în fața altarului, de față cu toți cunoscuții, de față cu fratele meu care a știu că nu sunt destul de bună de iubit, și de față cu ,,prieteni'' care s-au bucurat de supărarea mea. Nu mi-am văzut mama de ani de zile, dar a fost acolo. Femeia care mi-a dat naștere, și m-a crescut cu dispreț, m-a văzut căzând în genunchi, și plângând în brațele tatălui lui Ronald. Nimeni din partea mea nu mi-a fost alături. A fost tatăl lui, câțiva prieteni de-ai săi cu care ne-am petrecut timpul... nimeni din partea mea, cu excepția lui Alex, care părea pierdut complet. Sorana și Alex mi-au fost alături după, dar atunci...

Sunt cea mai mare idioată posibilă, pentru că m-am întors, dar am vrut să îl fac să sufere, și ce mă doare, este că nu pot să o fac. Am venit în clubul lui, m-am împrietenit cu inamicul său, cel care îl amenință să îi i-a clubul, l-am lăsat să mă vadă ieșind cu Aiden, să creadă că mi-o trag cu el, că trăiesc cu el... am venit la club cu el ca să îl fac incomod. Am dansat până și cu alți bărbați. L-am băgat în arest, i-am făcut tot felul de probleme, am făcut toate astea și el tot nu suferă. E aici, tot timpul, cu cuvintele la el, arătându-mi cât de insensibil este. Da, m-a avertizat cu Aiden, dar... să nu mai spun când m-a împins pe canapea, pentru că nici nu suporta să îl ating. Încă îmi amintesc când m-am urcat cu el pe motocicletă și nu m-a lăsat să îmi pun mâinile în jurul său.

Mă umilește și acum. Și eu... ca și o proastă, îl las, și sper că tot ce face, este pentru că îi pasă de mine.

Dacă i-ar fi păsat de mine, nu m-ar fi părăsit. Și cred că e timpul să accept, și să trec peste.

- Îți promit, îmi spune, de parcă mi-ar repeta pentru a doua oară.

- După ce ai fost tu arestat... am mers cu mașina pe ceva drum, și... când m-am dat jos din mașină, m-a strâns de incheieturi prea tare. Iar pe gât sunt simple mușcături. Nu m-a lovit, îl asigur eu.

- Asta s-a întâmplat după ce te-am sărutat eu? Întreabă bănuitor.

Tonul său se schimbă ca și acum ar analiza situația.

- Ahm, afirm eu. A vrut să mergem undeva cu mașina.

- Ai mai spus asta odată, mă întrerupe. Unde a vrut să vă duceți? Zice, privindu-mă fără încetare, dar nu curios.