Te condamn să zaci
în pustiul tău banal,
pe podeaua rece a cutiei tale goale,
întins pe jos
cu fața spre tavan,
plângând.
Te condamn să mă simți
în ploaia cea de dimineata,
în picurii ce-ți udă fața,
să mă scurg pe obrazul tău,
să mă amestec cu lacrimile tale
și
să mă imprim în pielea ta,
în venele tale,
în mintea ta,
veșnic.
Te condamn
să nu mă poți vorbi,
să nu mă poți găsi,
să nu mă poți explica ci doar
să mă simți
cum sunt și cum exist
sub pielea ta
mereu.
Te condamn să nu mă uiți.
