În a absolutului adâncuri,
se lasă suspendat
sub semnul șansei
un suflet pribeag,
hoinar pe fundul unui pahar,
amețit de licoarea uitării,
ce se dizolvă
sub atingerea unei iluzii
tulburătoare.
Necunoscutul îl cuprinde
de brațe și de picioare,
trăgându-l la stânga,
trăgându-l la dreapta,
și-l sfâșie-n bucăți
lăsate să plutească,
la limita cu absurdul.
Difuz se pierde
printre amintiri neclare,
înecându-se în sentimente
neînțelese,
fragmentându-se,
dar totuși respirând,
ca un tot
căci nu și-a pierdut esența
în încercarea de a fi
una cu absolutul.
