Ziduri se frâng prăbușite,
ruine,
deasupra lor plutind
mireasma nemuririi.
E viu orașul
cel de mult apus
și suflă înăbușit
în aerul îmbâcsit
de suflete reziduale.
Urme de suflet pătează pavajul,
urmele lor cenușii,
urlă
căci nu mai pot șopti
de după ziduri,
nu mai pot rosti
și se sugrumă
cu propriile vorbe.
Când zidul se destramă
mor și ele,
iar liniștea se-așterne
în ruina nebunului,
a cărui pereți
au putrezit
îmbibați în psihoză,
e mort orașul.
