Umbre....Vol.1

♥ CAPITOLUL 23 ♥

"Nu știu unde duce drumul meu, dar merg mai bine când te țin de mână"(Alfred de Musset)

*JASPER

Când menționasem că familia mea deținea o cabană în stațiune, bucuria Elenei fusese peste măsură și îmi sărise în brațe, acoperindu-mi fața cu pupici dulci.

Aproape 24 ore.

Atât a durat călătoria. Îmi amorțise fundul în mașină, cât condusesem fără odihnă și deja mă durea capul și toții mușchii mi se crispaseră. Fulguise necontenit toată noaptea. De când traversasem granița în statul Colorado, strălucirea albă a zăpezii mă orbise, tâmplele îmi zvâcneau, concentrarea mea scăzuse dramatic și starea de nervozitate atinsese cote înalte.

În dreapta mea, Elena moțăia cu zâmbetul pe buze. Îmi întorc capul spre ea și surâd. Cu nasul în gulerul lung al unui pulover mult prea larg pentru trupul ei micuț, arăta precum un copil nevinovat.

Îmi plăceau drumurile astea lungi, singuratice. Îmi dădeau timp să gândesc, să-mi pun ordine în idei. Îmi dădeau limpezime și, acum, cu Elena lângă mine, îmi dădeau putere să lupt și speranță că într-un final totul va fi bine.

Era singura care mă sfidase. Mă pocnise cu realitatea direct în față, la propriu. De două ori. Îmi amestecase toate ideile.

Viitorul meu cu ea era singura regulă după care mă mai ghidam în prezent. Asta și siguranța ei. Mă schimbam într-un ritm alert pentru ea. Zâmbetul ei larg, pielea ei fină lângă mine și părul ei răsfirat pe pernă dimineața erau motivele pentru care mă trezeam.

****

Aspen. Momentul când ziua se îngână cu noaptea. Când luna încă nu vrea să se ducă la culcare.

Route 80 este pustie, tristă. Senzație mai mare de static și de somn profund decât cel transmis de peisajul monoton al unei ierni geroase pe autostradă nu există! Posomorât și respingător!

În dreapta, prăpastia înaltă și abruptă! Un singur pas greșit și... Abisul!

Atunci mă pomenesc urlând
Ca din fundul unei prăpăstii,
Așa cum urlă Dumnezeu
Când își face rugăciunea.

Și de spaimă c-am asurzit și eu
Uit ce-am vrut să le spun.

(Prăpastie – Marin Sorescu)

În zare, munții sunt învăluiți în ceață, iar razele soarelui creează un efect misterios. Mirific! Zăpada s-a mulat perfect pe forma ascuțită a acestora, iar acum arată ca niște piramide îngrămădite una în alta.

Simt degete calde prin părul meu și, pentru o secundă, închid ochii bucurându-mă de calmul ce se instaura în mine în urma atingerilor ei. Îmi întorc privirea spre ea și o admir. E proaspăt trezită și ochii ei frumoși sunt somnoroși și încă deschiși pe jumătate.

-Neața, iubitule! Obosit?

Scăldată în lumina soarelui de dimineață, chipul ei pare al unui înger răsfățat, reflectând în părul ei, șaten razele aurii.

-Puțin, dar nu contează! Nu mai avem oricum mult și ajungem la cazare. O să mă odihnesc acolo! șoptesc

-Am dormit precum un prunc!

-Da, da! Ca un prunc pe naiba! Ai dormit ca valiza-n gară! o iau eu peste picior, rânjind poznaș. Și ai sforăit ca o locomotivă! continui eu cu tachinările.

Cu coada ochiului, o văd cum se bosumflă, buzele ei se strâng într-un botic râzgâiat. Nu mă pot abține și izbucnesc în râs.

-Nesuferitule, eu nu sforăi... se lamentează ea, cu o mimică necăjită și mă trezesc prins sub o ploaie de palme ușoare, precum un fulg. Nu simt nimic, dar mă prefac că mă feresc ca să-i dau satisfacție.