Umbre....Vol.1

♥ CAPITOLUL 27 ♥

*ELENA

Totul trebuia să pară natural. O simplă seară între prieteni, nimic mai mult. Mă forțez să zâmbesc în timp ce stau la bar, cu un pahar de vin în mână, încercând să-mi liniștesc inima care bate prea repede. Christina e la câțiva metri distanță, râde la glumele de pe lângă ea, dar știu că totul e o mască. Morris e deja aici, relaxat, prea relaxat, parcă tot universul e la picioarele lui.

Îmi scanez cu atenție telefonul, verific încă o dată aplicația pe care am instalat-o pentru a înregistra discret tot ce urmează. Totul pare să fie în regulă. Apoi ridic privirea și o văd pe Christina apropiindu-se de Morris. Îmi țin respirația. Asta e partea dificilă – să-l facem să vorbească fără să bănuie nimic.

Christina îi atinge ușor brațul, iar el se întoarce spre ea, zâmbind, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată între ei.

– Hei, Morris! E ceva vreme de când n-am mai stat de vorbă. Ce mai faci? întrebă ea, vocea ei sună relaxată, dar eu știu cât de greu îi e să-și păstreze calmul.

Morris o privește de parcă tocmai a primit cea mai plăcută surpriză din seară. Îl cunosc suficient de bine cât să recunosc acea privire de satisfacție pe chipul lui. Crede că încă are controlul. Perfect.

– Hei, Christina, nici nu mă așteptam să te văd pe aici. Ce mai faci? pare chiar prietenos. Totul pare atât de normal, dar fiecare cuvânt al lui mă face să strâng din dinți.

Mă apropii încet, poziționându-mă suficient de aproape încât să aud tot ce spun, dar nu suficient de aproape cât să par că sunt parte din conversație. Îmi păstrez telefonul în mână, ușor ascuns, și apuc să apăs butonul de înregistrare. Trebuie să prindem totul.

Dacă Morris își dă seama?

Christina își continuă jocul.

– Ah, aceleași lucruri, știi tu. Am trecut prin niște momente mai grele, dar am vrut să las trecutul în urmă. Să ies din nou, să mă bucur de viață. Ți-aș putea cere o mână de ajutor, poate?

Morris își ridică o sprânceană, vizibil interesat.

– O mână de ajutor? Hmm, și la ce te gândești? vocea lui e deja ușor insinuantă, și mi-e clar că își face planuri.

Christina zâmbește subtil și se joacă cu o șuviță de păr, ca și cum ar flirta ușor.

– Eh, știi tu, uneori mi-e greu să ies singură din anumite situații. Mai ales cu oameni care nu prea... pricep când să se oprească.

Îmi dau seama unde vrea să ajungă și îl văd cum cade în capcană.

– Ah, înțeleg. Unii chiar nu știu când să se oprească, nu-i așa? spune el, încercând să pară protector, dar zâmbetul lui îmi dă fiori.

Christina se apropie mai mult de el, și eu îmi mut telefonul în așa fel încât să înregistreze clar. Mâinile îmi transpiră, iar inima bate din ce în ce mai tare.

– Știi, poate am putea să discutăm undeva mai privat, îi sugerează ea, vocea ușor joasă, ca și cum ar fi împărtășit un secret. Ceva ce știu sigur că va atrage atenția lui Morris.

El zâmbește larg, crezând că a câștigat deja. Iar asta e exact ce avem nevoie.

– Desigur, Christina. Hai să mergem în altă parte, undeva mai liniștit, zice el, ridicându-se de pe scaun.

Christina se uită spre mine și îmi face un semn abia vizibil. Mă ridic și eu, păstrând distanța, dar urmărindu-i discret în timp ce se îndreaptă spre o cameră mai izolată din spate.

Înainte ca Morris să deschidă ușa, apuc să-i dau Christinei telefonul meu, setat să înregistreze totul. Schimbăm o privire rapidă, și știu că amândouă suntem pregătite pentru ce urmează.

****

Camera îngustă și prăfuită e strivită de o lumină slabă, galbenă, care se scurge parcă de pe tavan. E un loc de care Morris nu s-ar teme niciodată. Îl văd cum se așază, fără să fie deranjat de locul îmbâcsit sau de tăcerea apăsătoare. Își trece mâna prin păr, aranjându-l nonșalant, și îi face Christinei semn să se așeze lângă el. Ea ezită doar o clipă, suficient cât să pară vulnerabilă, apoi se așază, de parcă ar căuta protecție în prezența lui.

Eu stau într-un colț întunecat, suficient de aproape cât să aud fiecare cuvânt. Telefonul din mâna mea este pregătit, dar parcă întreaga situație îmi apasă pe piept. Fiecare moment mi se pare lung, tensionat, iar aerul din jur devine greu de respirat. Dar știu că trebuie să rămân nemișcată. Trebuie să fim atente la fiecare mișcare a lui Morris.

Christina începe discuția, și-i simt vocea tremurând ușor, dar asta face parte din plan. Vulnerabilitatea ei e ceea ce va stârni mândria lui Morris.

— Nu am putut să uit ce s-a întâmplat în seara aceea, Morris... — începe ea, cu vocea moale, parcă fragilă. Îmi fac curaj să trag mai aproape, fără să mă mișc prea brusc. — Totul a fost prea mult pentru mine... Cum ai putut să faci asta? întrebarea ei e pusă cu grijă, fiecare cuvânt pare să-l prindă în capcană.

Morris o privește și râde încet, cu acea indiferență care mereu mă scoate din sărite. Își mișcă ușor mâinile, ca și cum ar șterge orice urmă de vină.

— Serios? continuă Morris, acum cu o notă de batjocură. Credeam că ai depășit-o.

Îl aud clar și mi se taie respirația.

- Depășit-o? vocea ei tremură ușor, dar reușește să-și păstreze calmul. Tu numești asta distracție? Serios, Morris, chiar nu ți se pare nimic greșit în tot ce s-a întâmplat?

-Christina, să fim serioși. Ai exagerat toată chestia asta. Ce am făcut eu n-a fost nimic. Doar niște GHB, o noapte nebună. N-a fost mare lucru. O noapte nebună, atât, spune el, de parcă totul s-ar rezuma la o simplă distracție. - Toată lumea se mai distrează câteodată. N-a fost mare lucru, știi asta. Nimeni n-a fost rănit cu adevărat, adaugă cu o ridicare scurtă din umeri, de parcă totul ar fi o amintire lipsită de importanță.

Simt cum mi se încleștează maxilarul. Fiecare cuvânt al lui Morris mă face să vreau să intervin, să-l confrunt pe loc, dar știu că nu trebuie să fac asta acum. Christina continuă, cu un calm de neclintit, deși are lacrimi în colțurile ochilor.

— Serios? Nimeni? Ai idee prin ce-am trecut? Ce-ai făcut... ce mi-ai făcut? Vocea Christinei e mai aspră acum, dar încă reținută, ca să nu-l facă să devină suspicios. — Te-ai gândit vreodată la consecințe? La ce mi-ai făcut? La ce ai fi putut să provoci?

Morris râde din nou, dar de data asta râsul lui sună mai apăsat, mai superior.

— Să nu-mi spui că nu ți-a plăcut distracția. Toți am fost acolo, nu doar eu. A fost o noapte nebună, ce mai contează acum? Ce-i cu atâtea întrebări?

Christina se ridică ușor, se uită direct în ochii lui. Știu că asta e partea dificilă pentru ea, dar o joacă impecabil. Își trece mâinile peste brațe, ca și cum ar căuta un fel de protecție.

— Și Jasper? întreabă ea, cu o voce mai fermă. A știut ceva despre asta? Sau era doar o parte din jocul tău?

Morris se înmoaie la auzul numelui lui Jasper. Pare că întrebarea îl ia pe nepregătite, dar reușește să-și păstreze calmul. Se lasă pe spate, pe canapea, și zâmbește cu superioritate.

— Jasper? Ha! Pfff... Jasper n-are nici cea mai mică treabă. N-a știut nimic. Asta a fost doar între mine și tine, și restul nebuniei. Nu-l mai băga pe Jasper în toată povestea asta, nu te mai frământa degeaba.

Îl privesc atentă, iar cuvintele lui mă lovesc. Exact ce aveam nevoie. Îmi confirmă ceea ce speram să aud. Christina joacă bine rolul, dar cuvintele lui Morris, desprinse dintr-o aroganță totală, sunt cele care ne dau cheia pentru a-l prinde.

În timp ce conversația continuă, îmi simt mâinile tremurând ușor, dar mă controlez. Scot telefonul și încep să tastez numărul poliției. Știu că acum avem tot ce ne trebuie.

— Da, vreau să raportez un incident... — șoptesc la telefon, în timp ce mă uit spre ușă.