Umbre....Vol.1

♥ CAPITOLUL 32♥

E un joc de răbdare. O bătălie a timpului și a vulnerabilităților ei. Dar sunt sigur că, în cele din urmă, Elena va veni de bunăvoie la mine. Tot ce trebuie să fac este să aștept momentul potrivit.

*ARES

Elena stă singură pe bancă, înconjurată de liniștea parcului. Privirea ei e pierdută, urmărește frunzele ce se leagănă în aer, ca și cum ar căuta răspunsuri în fiecare mișcare lentă. Am urmărit-o de la distanță de câteva minute și, dacă n-ar fi fost tristețea din ochii ei, poate că n-aș fi făcut primul pas acum. Dar suferința... suferința ei mă atrage, mă intrigă. O face mai vulnerabilă, mai deschisă.

Mă apropii încet, lăsând frunzele uscate să trosnească ușor sub pași. Ea tresare, dar mă observă și încearcă să zâmbească.

— Ares... — rostește cu o voce stinsă. — Ce faci aici?

— Am ieșit la o plimbare și te-am văzut. Am crezut că poate ai nevoie de companie, — răspund cu un zâmbet calm, aproape protector.

Mă așez lângă ea, păstrând o distanță prudentă, dar destul de aproape încât să simt căldura ei. Ochii ei par roșii, probabil de la plâns. E evident că despărțirea de Jasper a lăsat urme adânci, iar acum, tot ce trebuie să fac este să îmi joc cărțile cu grijă. Apropierea de ea nu a fost întâmplătoare, dar ea nu trebuie să știe asta. Nu încă.

— Ai vrea să mergem să luăm o înghețată? — o întreb, încercând să fac propunerea să sune cât mai inocent. — Cred că ți-ar prinde bine să ieși din starea asta, măcar pentru câteva minute.

Elena ridică din umeri, fără să fie complet convinsă.

— Nu știu, Ares... Chiar nu am chef.

Zâmbesc din nou, înclinând ușor capul. Trebuie să fie delicat, subtil. Prea multă presiune și o sperii. Prea puțină, și pierd momentul.

— Uneori, când viața devine copleșitoare, un mic răsfăț ne poate ajuta să vedem lucrurile mai clar, chiar și pentru câteva minute. O înghețată nu rezolvă problemele, dar poate îndulci puțin clipa, nu crezi?

Ea mă privește cu o ușoară ezitare, dar măsoară cuvintele mele. Știu că e tentată. Suferința te face să cauți alinare oriunde poți.

— Bine... — cedează, cu o voce abia perceptibilă. — Hai să mergem.

Pornim împreună pe alee, iar eu încerc să păstrez tăcerea pentru câteva momente. N-am nevoie să spun prea multe acum. Prezența mea aici e suficientă. Să o „salvez" în acest moment de slăbiciune va planta exact sămânța de care am nevoie. Dar adevăratele intenții le voi ascunde bine. Nu sunt nici pe departe acel prieten grijuliu pe care îl vede acum.

Ajungem la gelaterie, și mă asigur că aleg unul dintre locurile unde nu vin prea mulți oameni. E mai intim, mai puțin deranjant. Îi comand o înghețată cu aromă de vanilie, ceva simplu, dar potrivit pentru momentul ei de tristețe. O servire dulce și inofensivă, exact cum trebuie să mă vadă.

— Mulțumesc, Ares. Chiar aveam nevoie de asta, — spune, dând lingurița deoparte și privind în jos la cupa ei.

— Oricând, Elena. Știi că sunt aici dacă ai nevoie. — îi răspund cu un ton liniștit.

O privesc, și pentru o clipă, mă întreb dacă-și mai amintește ceva din trecut. Dacă fragmentele acelei nopți îi mai bântuie visele. Dar își ascunde bine orice urmă de recunoaștere, iar eu la fel. Poate că nici nu-și amintește cu adevărat, poate sunt doar umbre vagi, neclare. Și asta e bine. Prefer să rămân în umbră pentru acum, să mă strecur ușor în viața ei, până când nu va mai putea face diferența între prietenie și... altceva.

Înghețata curge încet pe marginea paharului, dar Elena nu pare să observe. E prinsă în propriile gânduri, probabil în continuare măcinată de despărțirea de Jasper. Perfect. Eu voi fi cel care îi oferă consolare, cel care o face să uite, măcar pentru o vreme, de băiatul care i-a frânt inima.

Dar ceea ce Elena nu știe e că, în final, voi fi eu cel care o va distruge cu adevărat. Doar că de data asta... va fi mult mai subtil.

Am luat o gură din propria mea înghețată, dar atenția mea era pe ea. Elena se juca absent cu lingurița în cupa ei, adâncită în gânduri. După câteva momente de tăcere, am decis să sparg liniștea.

— Nu vrei să vorbești despre ce s-a întâmplat cu Jasper? — am întrebat încet, fără să par prea curios. Trebuia să fie subtil, să par că doar îmi pasă.

Ea oftează și ridică privirea, întâlnindu-mi ochii doar pentru o clipă.

— Nu știu ce aș mai putea spune... totul s-a dus de râpă, — răspunde, sprijinindu-și coatele pe masă. — Nu mai există încredere între noi. E ca și cum... ceva s-a rupt definitiv.

Îmi înghit cuvintele și mă aplec puțin spre ea, ca să par mai apropiat, mai empatic.

— Îmi pare rău, Elena. Jasper e un idiot dacă nu vede ce are în față. — Am lăsat cuvintele să plutească, știind că sunt exact ceea ce are nevoie să audă acum. — Tu meriți mai mult de atât.

Ea râde amar și își lasă capul pe spate.

— Poate ai dreptate. Dar nu e vorba doar de el... e și despre mine. Am crezut că pot controla situația, că pot să fac ce e corect, dar totul s-a întors împotriva mea. Am vrut doar să-l protejez pe el și pe ceilalți.

— Și ai făcut bine, — îi spun, cu o convingere subtilă. — Dar uneori, cei din jur nu înțeleg asta. Nu realizează cât sacrifici tu, și ajungi să fii rănită din cauza lor.

Ea mă privește din nou, de data asta mai atent. E momentul perfect să mă apropii, să-i dau acel sentiment de siguranță.

— Ai fost mereu puternică, Elena, — continui. — Și asta e o calitate rară. Să ai curajul să faci ce e corect, chiar dacă cei apropiați nu te susțin.

Văd cum cuvintele mele o ating, chiar dacă încearcă să-și ascundă reacția. Își întoarce privirea, dar mâna ei tremură ușor pe masă.

— Nu știu, Ares... uneori mă simt copleșită de toate. Aș vrea doar să dispar pentru o vreme. — Vocea ei e moale, iar eu simt că zidurile încep să cadă.

Mă aplec și mai aproape, îmi înclin capul ușor, încercând să o privesc în ochi.

— Poate că asta ai nevoie... un moment de respiro, departe de tot haosul. Dacă vrei, te pot scoate la o plimbare, undeva liniștit. Un loc unde să te simți în siguranță, să-ți pui ordine în gânduri. — Sugerez asta ca și cum ar fi o idee inofensivă, o ieșire prietenească.

Elena mă privește din nou, ezitând. O mică parte din ea pare tentată, dar se retrage repede.

— Nu știu, Ares... nu vreau să pun pe nimeni în situații ciudate. Și oricum, am nevoie de timp să procesez tot ce s-a întâmplat.

— Nu te grăbesc, Elena. Știu că e mult. Doar să știi că sunt aici. Nu trebuie să faci față singură. — Las cuvintele să atârne în aer, știind că ele sădesc o idee în mintea ei.

E un joc de răbdare. O bătălie a timpului și a vulnerabilităților ei. Dar sunt sigur că, în cele din urmă, Elena va veni de bunăvoie la mine. Tot ce trebuie să fac este să aștept momentul potrivit.

Ea își coboară privirea spre înghețata care acum s-a topit aproape complet.

— Poate ai dreptate, Ares, — murmură ea. — Poate că am nevoie de un moment de liniște.

Zâmbesc, știind că e primul pas. Și deși încă pare confuză și nesigură, nu-i trebuie mult să alunece mai adânc în capcana pe care o întind cu grijă.