In numele iubirii

Resemnare

În acest moment, nici zecile de lacrimi nu mă fac să mă calmez și să mă simt mai bine. .. Sunt inghețat, la fel ca tot corpul meu. Ce fel de bărbat pot fi eu?
În loc să fac tot ce-mi stă in putință pentru a o ajuta, stau și-mi plâng de milă, dar, din păcate, sunt mai neputincios decăt îmi doream.. Eram gol și încă sunt. Sufletul meu e atât de întunecat. Speram ca asta să nu se mai întâmple și să pot fi un bărbat normal alături de femeia pe care o iubesc. Se pare ca nu mereu e totul așa cum vrem.

M-am purtat atât de imatur până acum, ca un copil de șasesprezece ani, în loc de un bărbat în toată firea. Acum realizez că am neglijat totul. Am acționat ca un copil ce a dat de o jucărie nouă, preferată. Trebuia să fiu cel matur din relația asta. Să-i acord sprijinul de care avea nevoie, siguranța pe care nimeni nu i-a redat-o până acum, alinarea... Vreau să iși revină, să fie din nou bine, să fie sănătoasă, să fie fericită..să fie..a mea. Nu iubirea i-ar fi întărit puterea, ci siguranța. Iubirea mea ar fi fost un plus, care ar fi sprijinit-o și care I-ar fi dat un gram de încredere și de căldură sufletească.

Mâna ei rece și trupul rănit trimit în toată ființa mea sulițe de durere și chin. Sunt legat de mâini și de picioare. Oricât m-aș ruga eu, ca evenimentele din ultimele zile să nu fi avut loc, în zadar. Persoanele pe care le iubesc cel mai mult.. Sunt împinse pe patul de spital. Măcar Cristina să fie bine..

-Ale.. Te rog, te rog atât de mult! Revino! Haide, ai o viață întreagă înainte! Vreau să fim împreună și să te pot ajuta. Nu am putut până acum să fac ceva, am fost orbit. Tot ce îmi doream era să te țin lângă mine cu orice scop. Trebuia să iau măsuri, ca să nu fii nevoită să treci prin atâtea. Tot ce știu e că mă îndrăgostesc in mii de pași de tine.. Am reacționat ca un copil imatur fără să iau în calcul că o relație e pentru doi și ca ar fi trebuit să îmi păstrez maturitatea, nu să devin un adolescent plin cu hormoni. Tu trebuie să fii singurul copil, pe care eu să-l prețuiesc și să-i dăruiesc tot ce am. Nu o să mă iert niciodată că te-am lăsat singură, fără nimeni.. Of..

***

Acele momente erau pentru amândoi vitale. Pentru ea, pentru că nu putea reacționa în fața cuvintelor lui, care o făceau să aibă dorința de a obiecta însă nu era capabilă, din cauza comei profunde. Intensitatea durerii mistuitoare resimțită atunci, nu putea fi comparată cu durerea de la răni. Nu el era vinovat, era anormal sa plece. De ce nu-și putea reveni? Să poată să-i sară în brațe și să-i spună cât îl iubește, și cât de mult greșește că se învinovățește.

Iar el, el era la fel de chinuit ca și ea. Răni fizice nu avea, dar deținea două răni sufletești mari, profunde și înțepătoare. Să plece, să rămână? Avea gând să se revanșeze cu vârf și îndesat. Abia acum începea ce era mai frumos. Nu avea de gând sa se răzbune. Cantarise destul timp opțiunile, pe care le avea și decisese. Știa ce avea de făcut.

Rose stătea la spital de când au adus-o și deși nu avea la cunoștință nimic despre povestea lor, și-a dat seama din primele secunde în care l-a văzut atât de supărat. Aparențele erau din nou la locul lor.. Omul care dispăruse sau cel puțin zidul, pe care-l afișa a revenit. Suferință era din nou la locul ei. Pentru ea, amândoi îi erau ca niște copii. II voia pe ambii fericiți și împliniți. Și avea să îi susțină în relația lor, dacă ea avea să-și revină.

Trecuseră cinci zile amărâte și cumplit de grele, iar Andrew, nici nu o observase. Încă de când ajunsese, stătea doar la capul ei, ținând-o de mână și vorbind cu ea, exceptând pauzele în care își făcea curaj să se ridice pentru a se duce la baie și pentru a mânca ce ii era lăsat pe masa din salon. Plângea, plângea rugându-o să se trezească și să umple salonul de bucurie. Era atât de confuză de... Tot. S-a întâmplat asa de repede, încât n-a avut timp să-și dea seama. Se simțea la fel de vinovată ca el. Ce mătușă era ea?

La aflarea veștii mama ei era devastată și avea de gând să-și facă soțul să plătească pentru tot răul făcut. Cum a putut să-și facă propria fiică să aibă o așa viață? O durea.. O durea că nu stiuse nimic până atunci...

Se rugau ca bunul Dumnezeu să le aducă înapoi comoara. Însă era posibil? Coloana ii era afectată de la loviturile puternice. Avea ea sa mai meargă vreodată? Și totuși leziunile la cap... Vor trece? Cât doare așteptarea!
De ce nu se trezea? Cum poate cineva sa bată un om în halul ăsta? Și de ce pe ea? De ce a dat într-un suflet așa curat ca al ei? Ce se ascundea în spatele bătăilor? Totul era în ceață și niciunul nu avea să se resemneze în fața acestor lucruri.

M.. păi..
Nu m-am putut abține. Am încercat să pun în aplicare sfatul fetelor de a nara la persoana a III-a. Deci? Ce părere aveți?