In numele iubirii

Rază de soare

Dedic acest capitol, iubitului meu, care mi-a arătat că nimic nu e imposibil, dacă îți dorești extrem de mult. Mulțumesc pentru un an și șase luni, în care am realizat ce înseamnă un angajament, o relație de prietenie și de loialitate, dar mai ales una de iubire, ce nu scade, crește mai mult pe zi ce trece!

Timpul care se scurse iremediabil de greu, de când totul se întâmplase, era suficient încât să îi marcheze pe ambii. Însă, nu doar pe ei. Trecuseră două săptămâni al naibii de grele în care toți așteptau ca fata ce căzuse într-un somn artificial să se trezească.

Ea visa drumul ce-l avea de parcurs până la Paradisul luminat și plin de puritate, gândindu-se cu regret la familia pe care o putea lăsa în urmă, adică cele două femei pe care le iubea ca pe ochii din cap și la el, bărbatul ce îi stăpânise inima aproape instant prin seriozitatea, grija și atenția lui, cu ajutorul acelor ochi, care au suflat peste inima ei cu litere pecetluita, inițialele, pe care avea să le poarte mereu, într-un loc aparte.

Dorea cu ardoare să deschidă ochii, să îi spună cât îl iubește și că nu s-a întâmplat nimic. Auzea, simțea... era acolo, n-o părăsise. Îl făcea pe omul, care suferea după ea, să se distrugă ușor cu ușor, pas cu pas, în mii de bucățele. Ajuta la dezintegrarea sufletului și sentimentelor persoanei, care era mereu acolo, pentru ea, întotdeauna acolo să o apere. Nu putea face nimic. Cel puțin așa credea...

Iar El, el se ruga ca ea să revină și ca totul să fie un vis urât, care să nu fi avut loc. Nu ceda așa ușor. Era iubita lui până la urmă. Nu se clintise deloc din salonul infect de spital. Adusese cei mai buni doctori din tot New York-ul pentru a o trezi, dar degeaba. Totul depindea de dorința ei și de Dumnezeu, care avea să decidă dacă îi mai acordă o șansă. Nu voia sa creadă că Dumnezeu se întoarse împotriva lui, nu dorea asta. Știa că nu e așa.

Aspectul îi era neglijent, bărbatul de acum ceva timp, se transformase. Era maturizat, împins parcă de soartă și de necaz. Nu o putea părăsi, parcă era legat de ea. Și, într-un mod fizic poate nu, dar în mod psihologic și spiritual, sigur ceva îi ținea uniți și în astfel de situații.

Barba îi crescuse iremediabil, iar părul îi era ciufulit și dat în toate direcțiile, anunțând o luptă între mâini și firele de păr. Luptă de dominație și disperare. Buzele ii erau mușcate, iar urme de sânge îi rămăseseră uscate... Ochii, frumoși, în alte circumstanțe, erau acum întunecați și roșii, iar sub ei, predominau niște cearcăne mov-închis, care denotau lipsa somnului. Arăta îmbătrânit...

Stătea în camera de spital, de care era sătul și se uita în jur, nelăsându-i mână fetei să zacă pe patul rece. Analiza pereții marcați de non-culoarea alb, ce uneori îl înspăimântau prin permanența lor, își trecea mai apoi privirea spre fereastra mare și curată. Învățase deja detaliile încăperii și în același timp orice curbură a corpului fetei, orice semn, orice trăsătură.

Totul era alb, iar asta îl dispera. Îi aduse în cameră buchete imense de flori, care să îi bucure privirea în momentul trezirii la viață a prințesei lui. Lipsea din salon, doar atunci când mama, dorea să iși vadă fiica. Doar atunci își acorda timp pentru a mânca și atunci, chinuit. Slăbise îngrozitor.

Christina și James erau acum la conducere, iar el era anunțat în caz de gravitate. Îi era dor de zilele în care totul era bine.

Acum, stă la cantină încercând să nu-și piardă răbdarea, luptându-se și cu timpul. Gustă cu sațietate de două ori din pastele cu carne, pe care le comandase, iar apoi le abandonează pe blatul rece a cantinei pustii.

Pleacă înapoi spre salon, cu un mers mecanic, pierdut ușor în gândurile sale, iar la intrarea pe coridorul scurt, ce ducea spre camera monotonă, aude niște strigăte. Puțin a durat momentul până să realizeze ale cui erau, iar atunci, își forțează picioarele înțepenite până atunci, să ajungă exact acolo unde trebuiau să fie în acest moment.

Când ajunge în capătul ușii rămâne oripilat de ceea ce vede și ce aude, neștiind cum să reacționeze. Când persoanele se întorc cu fața și îl observă, începe maratonul privirilor usturătoare...

Erau ai ei părinți, ce se certau pe avere și se băteau, chiar acolo în salonul fiicei lor ce acum zăcea pe patul țeapăn. Vena pulsului începe să îi zvâcnească, iar el să iși piardă controlul.

-Ieșiți... Odată... De... Aici... Și să nu vă....

La auzul tonului bărbatului din fața lor, cei doi deja constataseră că e cazul să plece până nu avea de gând să șteargă podelele cu ei. Le era frică, unor oameni de cincizeci de ani... de el.

Aveau și motiv.

Când dori să scoată și cel din urmă cuvânt, cei doi deja dispăruseră, iar pașii lor nici nu se mai auzeau pe podeaua ce scotea scârțâieturi la orice contact.

Însă ce era important, era că ajunse din nou la fata pe care o iubea, iar aceasta... Aceasta îi strânse mână.

-An... Andrew!