| povestiri | poezii | eseuri
Dragă cititorule, îți pun în față un experiment, o carte fără început, mijloc sau final. Poveștile din această colecție sunt scurte, idei pe care nu le-am dus nicăieri; pe unele nici nu-mi amintesc să le fi scris (...
Am întâlnit-o în ziua când trebuia s-o termin cu toate. Stătea pe marginea podului, cu brațele sprijinite de balustradă, uitându-se în jos, la apa rece, ca după ceva pierdut în adâncuri. Mașinile ce treceau pe șosea aduceau brize subtile, făcându-i părul arămiu să fluture, ca-n filme.
Trotuarul era strâmt. Trecând dintr-o mână în alta punga de la farmacie , am încercat să mă strecor pe lângă ea – în mod absurd, mi-era groază să nu cumva să simtă colțul cutiei cu somnifere și să bănuiască pentru ce le căram.
— Hei, o întrebare, vorbi, întorcându-se încet. Știi cumva cât e ora? Ridicându-și mâna, îmi arată încheietura. O urmă mai palidă, în formă de ceas, i se răsucea pe pielea de culoarea mierii – o goliciune stridentă, supărătoare. Iată ce căuta cu privirea în susurul râului.
Avea o voce care, deși nu melodioasă în vreun fel special, parcă cerea propria coloană sonoră. De fapt, toată ființa ei, de la rochia trandafirie de vară, la ochii căprui, în care se învârteau spirale nebănuite de gânduri, mă ducea cu gândul la un personaj fictiv, o fată scoasă dintr-o comedie romantică cu final amărui. În capul meu răsunau deja acorduri moi de chitară, învăluind amintirea vorbelor ei.
Ceas. Ora. Cât e ora?
Mi-am dres glasul – cât de aspru și primitiv suna față de al ei – și i-am răspuns.
— Ce târziu! Se desprinse de balustradă, lăsând un petic gol de cer. Înainte să plece, mă măsură din cap până-n picioare, pe sub pleoape relaxate.
— Ai un păr foarte frumos, zâmbi – o adiere de vară.
Ca un cuțit, realizarea mi se răsuci în inimă. Brusc, eram conștient de faptul că nu mă mai spălasem pe păr de o săptămână. De vopsit, nici nu-mi aminteam când o făcusem ultima dată. Rădăcinile blonde pe care mă străduisem atât să le colorez în negru îmi făceau în ciudă.
— Semeni un pic cu...
— Gregg Allman în anii '70? am spus repede, vrând să curm cât mai repede rușinea. Mi s-a mai –
— Nu... făcu încet, aproape ca o scuză. Cu – mă privea serioasă și gânditoare cu ochii ăia dați cu tuș discret – personajul ăla din desenele animate... Un zâmbet i se contură pe buze.
Pufni o dată, ca pentru sine, apoi se îndepărtă. Am rămas în mijlocul trotuarului, cu impresia că mă aflam la marginea unui câmp de forță – tocmai ratasem ceea ce, în mintea mea, era o glumă foarte bună, nedezvăluită.
Mașinile care treceau pe lângă mine aduceau cu ele un iz de noxe.
***
Undeva, într-un oraș fără nume, pe fundul mâlos al unui râu, se află un ceas de damă. Lângă el, se descompune încet cartonul unei cutii de pastile. Somnifere. Cerul de vară se întinde peste toate, pictând lumea în portocaliul cu tente roz al unui apus de soare. Undeva, în acel oraș, o fată tot fără nume, parcă scoasă dintr-o comedie romantică, își vede de viață, fără să știe că glasul frumos și vorbele sale în doi peri au schimbat cursul zilei în care trebuia s-o termin cu toate, pentru că să fiu al naibii dacă o să-i permit să fie singura care râde la gluma ei nespusă. O să încerc să înțeleg ce voia să spună, pentru că vreau să râd și eu cum a râs ea. Și ceva îmi spune că, atunci când o să aflu la ce se referea, o să mi se pară atât de stupid, că n-o să mă pot opri din râs pentru mult timp.
Mă agăț de promisiunea acestui viitor plin de râset.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Simt că ar fi aproape greșit să spun multe despre frântura asta. Redus la esența lui, mesajul e dezarmant: uneori, cel mai mic lucru, cea mai (aparent) insignifiantă interacțiune, se poate răsfrânge în moduri nebănuite asupra cuiva. Dacă vă regăsiți cât de puțin în protagonistul fără nume, vă rog, agățați-vă și voi de promisiunea unui viitor mai bun. Mereu există speranță. Iar dacă nu, fiți buni. Fiți fata de pe pod pentru cei din jur.
