Frânturi: o colecție de povești fără sfârșit

Indezirabili

     mister

     Majoritatea poveștilor de genul încep cu o înmormântare. Știi tu: un cer gri, nori grei, capete aplecate spre un sicriu ce coboară încet spre locul de veci. Așa îți dai seama că cele ce urmează să-ți fie povestite sunt niște evenimente serioase. Ei bine, povestea mea începe într-o toaletă publică.

     Mint.

     Povestea mea a început, de fapt, în momentul în care am ieșit din toaletă. Pentru că, în loc să calc pe iarbă, în loc să cuprind cu privirea colinele acoperite de mici alei pietruite ale parcului din cartier, am călcat pe gresie.

     Gresie albă.

     Pătrat după pătrat de gresie albă, pe podea. Pe pereți. Pe tavan. Un mozaic de alb. Steril.

      Știu, pare destul de clar în retrospectivă  – ajunsesem într-o cameră albă. Însă, pe moment, am crezut că o iau razna. Sincer să fiu, nici acum nu cred că sunt întreg la minte.

      Aș vrea să spun că m-am trezit și că totul e bine, că a fost un vis teribil, o halucinație provocată de medicamentele mele pentru alergii, sau ceva de genul. Însă lucrurile nu stau tocmai așa.

     Scriu asta pe un șervețel pe care l-am găsit pe jos, în speranța că o să ajungă la cineva. Cineva care să-mi poată explica ce naiba mi s-a întâmplat. Dacă citești asta, caută-mă – nu, la naiba, n-ai avea unde să mă cauți. Habar n-am unde e blestemata asta de cameră albă a mea. Știu doar că, o dată pe zi, pe unul dintre pereți apare o fereastră mare. Peretele e tot timpul altul și peisajul se schimbă mereu. Nu mă întreba cum funcționează.

     O dată pe zi, mă strecor prin deschizătură și ajung în lume. Doar că nu mai e lumea mea. Nimeni nu mă vede. Nimeni nu mă aude. Am încercat orice. Am urlat, am îmbrâncit oameni, doar ca să-i fac atenți la mine. Nimic. E ca și cum universul nu mă mai vrea.

     Am început să cred că sunt mort.

      Tot o dată pe zi, fereastra mea apare din nou, îndemnându-mă să intru la loc în închisoarea de gresie albă.  Fereastra mea nu e fericită dacă încerc s-o ignor. Nu mă întreba cum mi-am dat seama de asta.

     Nu știu dacă cineva o să poată citi vreodată cuvintele astea. Dacă, pentru un om obișnuit, o să pară un simplu șervețel gol? Nu știu. Nu știu nimic. Dacă citești asta, află că încă exist. Nu știu spre ce loc se va deschide mâine fereastra. Nu știu în ce dată suntem. Știu doar că am fost, cândva, Oliver Maxwell. Într-o altă viață, aveam 17 ani și am făcut greșeala să intru într-o toaletă publică din parcul din cartierul meu.

      Cu mâinile tremurânde, Henry strânse șervețelul între degete, până îl mototoli. O lacrimă îi alunecă pe chip, mânjind cerneala.

      Mai erau alții ca el. Undeva, mai existau alții ca el.

      Indezirabili.