Frânturi: o colecție de povești fără sfârșit

Zăpada îmi va oglindi viitorul*

slice of life | "mormântul din altar"

     — Dac-ai putea merge oriunde, unde te-ai duce?

     Cu genunchii la piept, Rada stătea gânditoare pe jilțul de lângă fereastră. Mânecile cenușii ale rochiei îi îmbrățișau brațele sprijinite de pervaz. Privea în depărtare, spre domeniul înzăpezit, întins cât vedeai cu ochii, iar în sufletul ei era frig.

     Se aflau la Castelul Porții de Piatră, în nordul Împărăției. Acolo petreceau câteva săptămâni în fiecare iarnă; verile stăteau sub semnul Curții Galbene, pe malul întins al mării, presărat cu nisip auriu. Arareori, când vremea – și toanele părinților lui Camil –  le permiteau, se retrăgeau în Comitatul Roșu, unde plajele stâncoase și sălbatice le deveneau casă pentru puținul timp cât le era permis să stea împreună. Erau sălbatici și ei; sălbatici și tineri, însă coroana de plumb a responsabilitățiilor e în stare să plece și cel mai mândru cap, să încovoaie cei mai puternici umeri.

     Uneori, își imagina cum ar fi fost să fie doar ei trei pe lume – Rada și Ozana și Camil. Împreună mereu, fără curți și tratate și războaie și diavoli care așteptau cu ghearele întinse cea mai mică greșeală a lor.

     — Unde să merg? întrebă Ozana după un timp. Întinsă pe patul cu baldachin de mătase translucidă, se uita la ea cu sprâncenele ridicate. De ce să plec?

     Rada își mușcă buza.

     — Nu știu, murmură. Să... vezi lumea. 

     — Dar lumea e la picioarele mele, râse Ozana, așa cum râde o fată de treisprezece ani – o fată care urma să țină în palmă o întreagă Împărăție, într-un timp atât de scurt, încât Rada era gata să deplângă încă de-acum trecerea lui.

     Își mușcă buza, încercând să-și înfrâneze sentimentele. Uneori, uita de diferențele dintre ele. Aveau aceeași vârstă, dar Ozana părea tot copilă. Nici prin cap nu-i trecea că poate ea era prea matură.

     — Nu înțelegi, zise, întorcându-se.

     — Tu unde ai vrea să te duci?

     Ozana se dădu jos din pat, venind încet până în spatele ei. Rochia groasă, de lână, mătură podeaua de marmură în urma ei.

     Afară, zăpada strălucea diafan. 

     — Lasă, șopti Rada. Era o prostie.

     O auzi pe Ozana pufnind în spatele ei. Brusc, o mână o apucă, ridicând-o în picioare.

     — Ce faci?

     Ozana nu-i dădu atenție, încolăcindu-şi în schimb brațul cu al ei și trăgând-o spre centrul sălii. Diferența de înălțime dintre ele era aproape comică.

     — Ai grijă pe unde calci, vorbi, cu un glas puternic, teatral. Docurile astea sunt șubrede rău. Ups, vezi să nu te lovești de vreun marinar, vai, mișună pe-aici ca furnicile.

     O trase într-o parte, ferind-o de cineva nevăzut.

     Rada nu-și putu înfrâna un chicotit.

     — Ce faci? repetă.

     — Cum ce fac? Te duc pe mare, să vedem și noi alte locuri.

     Se opri, punându-și mâna streașină la ochi, străpungând cu privirea dincolo de peretele de marmură neagră, până undeva departe, în cine știe ce port plin de viață, dintr-un colț neștiut al lumii. Fluieră o dată, prelung, apoi o scutură iar pe Rada.