Frânturi: o colecție de povești fără sfârșit

Ajutor, m-am trezit într-un clișeu*

     metapovestire | satiră

     Razele soarelui intrară pe fereastră, prelingându-se peste chipul meu. Concomitent, alarma începu să urle.

     — Ah, La naiba! am bombănit, întorcându-mă pe o parte.

     — Lucy, micul dejun e gata, se auzi glasul mamei.

     — Mă trezesc imediat!

     Stai un pic. Unde sunt?! Camera mea are jaluzele, nu perdele subțiri care să lase soarele înăuntru. Mama nu e niciodată acasă pe când mă trezesc eu. Și numele meu nu e Lucy! Mă cheamă Gabriela.

     Ridicându-mă din pat, m-am îndreptat spre baie pentru a-mi face rutina de dimineață. Am intrat în duș, lăsând apa să-mi dezmierde pielea fină.

     Poftim? Eu n-am baie la mine în cameră...

     După ce am terminat dușul, am început să mă îmbrac pentru liceu; mi-am luat un top negru pe care scrie "swag" și o pereche de jeans mulați.

     Blugi skinny? Ce-i mizeria asta? M-am întors în 2015?

     Am coborât, ajungând în bucătărie, unde mă așteptau mama și fratele meu, Adam.

     — Adam, spuse mama, dă-i lui Lucy micul ei dejun.

     — Neața, sis, făcu fratele meu, punându-mi în față o farfurie cu clătite cu Nutella.

     Cine pana mea sunt oamenii ăștia?! De ce e mama blondă? Și de când am un frate?

     — Copii, continuă mama. Vreau să vă spun ceva. Am fost anunțată de la serviciu că va trebui să plec într-o călătorie de afaceri. Mă tem că veți fi pe cont propriu pentru următoarele două luni.

     Unde e călătoria asta de afaceri? Pe Marte?

     — Adam, să ai grijă de Lucy. Și să o duci tu la liceu!

     — Nu-ți face griji, mamă!

     — Bine, atunci vă las, trebuie să prin avionul.

     Zicând asta, mama a luat două valize (de unde le-a mai scos și pe astea, nu erau aici acum o secundă...) și a plecat.

     — Deci, plecăm? E deja târziu, nu vreau să întârziem la liceu...

     Adam îmi aruncă un zâmbet răutăcios.

      — S-o crezi tu, tocilaro! Nu pot fi văzut cu tine, o să-mi strici reputația.

     Credeam că suntem frați???

     — Of, bănuiesc că o să merg pe jos...

     Când am ieșit din casă, ducând în mână un termos cu cafea, Adam era deja la volanul bolidului lui, un Lamborghini albastru. Grozav, mi-am zis, eu sigur o să întârzii, dar măcar o să am timp să respir puțin înainte să ajung la liceu...

     Ok, nu pricep ce se întâmplă, dar ăsta clar nu e Bucureștiul. Unde am ajuns? Nu, deja e inutil să-mi mai pun întrebări. Dacă e un vis, e unul al naibii de complex. Nu, n-are cum să fie vis. Totul pare atât de... real. Ia să mă ciupesc – Au! Hmm, nu m-am trezit. Poate dacă o fac mai tare – AU! Nu, nu cred că o să meargă așa. Corpul ăsta... pare al meu, dar nu pot să-l controlez în întregime. E de parcă Lucy asta, oricine ar fi, mi-a luat locul, iar eu sunt doar conștiința ei (a mea?) și tot ce pot face e să emit gânduri și întrebări. Minunat. Util, chiar. Hai să mă adun un pic. Ce-am văzut până acum? O mamă absentă, un frate mai mare care se preface că mă urăște, clătite cu Nutella. Sună de parcă m-am teleportat într-o...