Frânturi: o colecție de povești fără sfârșit

Să nu te mai prind pe la anticariatul meu*

     slice of life | Albert & Iris | înainte de acțiunea din „Chemarea Lumilor"

     Clopoțelul sună strident când Iris împinse ușa. Instantaneu, se făcu mică – sunetul parcă fusese o sentință, condamnând-o să rămână o străină ce deranjase clipa suspendată a anticariatului. Din colțul îndepărtat al încăperii lungi și înguste, anticarul, ascuns aproape total de un ziar imens și galben, ridică o sprânceană, privind-o pe deasupra ochelarilor fără rame, apoi își trase iar ziarul în față, ca un paravan. Pe tăblia mesei ce ținea loc de tejgea sclipea vag apa dintr-un acvariu destul de mare, un singur pește – un betta roșu cu irizări albastre – tulburându-i calmul.

     — Bună ziua? încercă Iris, ecoul vocii fiindu-i înghițit de vrafurile de cărți de pe jos, de rafturi, de aerul gălbui și de praful ce se lipise de fiecare centimetru de hârtie.

     Un foșnet al ziarului fu singurul răspuns, iar ceva îi zise că nu avea rost să mai aștepte, stingheră, mai mult. La câțiva metri de ușă, holul o lua în dreapta, printr-o deschizătură mică, tapetată cu rafturi până aproape de tavan. Volumele erau puse pe două rânduri; cărțile din spate, aliniate ordonat, erau acoperite de altele, așezate pe orizontală, una peste alta și fără nicio considerație pentru dimensiunile lor, în mici teancuri de o stabilitate precară. Cu ochii la titlul unei cărți de pe cel mai de sus raft, Iris trecu pe sub boltă, se opri, aruncă o privire înapoi la anticar – se simțea ca o prințesă ajunsă în bârlogul unui balaur, care petrecuse secole adunând comoara aceea de cărți, iar o senzație irațională de rușine îi furnica degetele întinse spre cotorul ros al cărții. Dacă betta-ul nu s-ar fi mișcat, ar fi crezut că se trezise într-o pictură.

     Ușurată, luă cartea (nu fu nevoie să se ridice pe vârfuri, însă de întins, se întinse cu un real efort). Era o colecție de poezii, cu coperta ștearsă și cotorul ridat, în fiecare adâncitură ghicindu-se urma unor degete ce-l ținuseră cu patos. Cu cartea în mână, Iris continuă înaintarea. Ajunse într-o altă încăpere, ceva mai pătrățoasă, cu rafturi înalte străbătând-o pe trei rânduri, în așa fel încât îngrădeau privirea, făcând imposibil de cuprins întreaga cameră. O lumină venită dinspre peretele vestic indica prezența unei ferestre, însă în rest, era greu de spus ce se mai afla acolo.

     O luă la întâmplare, spre lumină, printre două rafturi lungi, înalte de vreo trei metri. Nicio ordine nu răzbătea dinspre selecția de cărți; volume mici, de buzunar, se sprijineau de ditamai tomurile, care-i aminteau lui Iris de dicționarul uriaș și greu între paginile căruia își punea mama ei „banii pentru zile negre". Tratate despre artă, cărți de istorie, critică literară, geografie, autobiografii, toate se amestecau într-un amalgam de coperți uzate, culori cândva vibrante, cotoare îngălbenite și ilustrații fermecătoare.

     — In-cre-di-bil, făcu o voce iritată și dezamăgită, în același timp, iar Iris aproape-și ieși din piele de spaimă.

     Întorcându-se fulgerător, se pleoști. Incredibil, într-adevăr.

     Între capătul raftului din spatele ei și fereastră, se afla o masă, înghesuită și veche, la picioarele căreia câteva cărți așteptau ca o mână binevoitoare să le ia de pe podeaua veche de linoleum. De peste tăblie, dintre paginile unui volum uriaș, care stătea deschis prin propria greutatea a paginilor A4, o țintuiau ochii albaștri ai lui Albert.

     — Tu ce cauți aici? vorbi, luând-o la rost parcă.

     — Scuză-mă, n-am știut că ți-ai luat anticariat. Aș fi putut jura că e un spațiu public.

     — Ha, ha, făcu Albert, sec. Zi sincer acum, tu citești?

     — Când am un pic de timp liber, da –