Vieți de om

Roz și drăguț|6

  Mă îndrept spre apartamentul lui Diego primind mesaj că acesta este acasă.Nu-i bine,nu este sănătos nici legal,e greșit.Gândeam în continu' până să ajung la apartament.Nici măcar nu am avut sentinmente reale,a fost creierul meu,fermecat de gestul făcut în acea seară.Offff.

Dacă nu era el,nu aș fi fost aici dar nu trebuie să fim împreună,putem fi prieteni,da și nu e nimic îneregulă cu asta.Mă simt ciudat dar e pentru binele amândurora.
Ajung acolo apoi bat la ușă.Mă întâmpină cu o reținere.

-Bună!
-Hey!
-Despre ce ai vrut să vorbim?
-Nu știu cum s-o spun.o zic cu discomfort
-Și eu aș vrea să-ți vorbesc ceva destul de important.adaugă el.Dar mai întâi spune tu.
-V-vreau să ne despărțim.se uită la mine și schițează un zâmbet
-De ce zâmbești?întreb confuz
-Am vrut să zic aceeași lucru.Trebuie să-mi iau asta de pe suflet.Eu și el lăcrimam puțin
-Și tu vrei asta.
-Adrian ești un minor iară eu am trezeci și ceva de ani.Și e greșit,am o întrebare?
-Da,ce este?
-Tu te-ai îndrăgostit de mine doar pentru că te-am ajutat la pod în noaptea acea?Așa-i?
-Mă gândesc cum creierul meu a văzut un erou,cineva căre-i păsa.Un cavaler pe cal alb,pereche perfectă.

Ma luat în brațe,ambii plângeam,sentimentul este foarte dubios și greu.Totul va fi bine,îmi spun în minte.

-Dar tu ce-ai văzut în mine?întreb cu un chip plouat de soartă
-Un suflet copilăros,curios și harnic.O persoană tânără plină de viață,partenerul ideal.
-Deci aicea se încheie relația noastră?
-Putem rămâne prieteni dacă îți dorești?
-Evident că vreau sa rămăne prieteni.

Flashback

  Eram gata să mă arunc,nu mai am motive nici persoane pentru care să trăiesc.Îmi spun plângând,poate pentru Luca dar mama va avea grijă de el,tata dar el îi încă închis,mamei nu i-a păsat niciodată.Colegii își bat joc de mine în fiecare zi,ce îl urăsc pe Sebastian pentru batjocura făcută ieri,nu vreau să-mi mai arăt fața pe la școală.
Adio lume,mă las să cad dar cineva mă prinde de spate,era domnul tânăr de mai devreme de la cafeneaua la care lucrez.

-Ce faci?mă întreabă îngrijorat
-D-d-de c-ce m-m-ai urmărit?spun cu lacrimi scurgându-se pe obrajii mai reci.
-Să nu mai încerci asta niciodată.Nu-i o soluție.Bine?
-D-da....Mă luă în brațe acestea find calde și confortabile,nu vreau să mă mai lase din strângerea plină de confort
-Te iau la mine acasă.Nu te las de capul tău,vreau să te știu în siguranță.îmi zice pe un ton cald și blând,făcându-mi un sentiment puternic de siguranță

End of flashback

  Ne îmbrățisăm și mă asigură că mă pot baza pe el,să apelez la el când nu o-i mai avea la cine.Merg acasă cu sufletul liber,am făcut ce a fost corect,evident creierul reacționează altcumva făcând ochii să lăcrimeze.  

Și acas' sunt cu micuțul de Luca,bădăranul de Gheorghe și Emanuela draga mea mamă.Petrec tot restul zilei cu frățiorul meu și o informez pe doamna Lorena despre cele întâmplate find impresionată de acțiunea lui Diego.
Luca părea trist și îngândurat,sper că e bine,a mai avut probleme cu colegii de la școală dar eu spun că se rezolvă.

Despărțirea a durut puțin dar am făcut ce era rațional și corect.

Va continua...