În familie

Prolog

Femeia se trezi cu o durere insuportabilă de cap. Avea mâinile uleioase și privirea încă încețoșată. Își ridică palmele și cu arătătoarele începu să-și maseze tâmplele. Lucrurile începură să capete formă și la fel și chipul din oglindă. O femeie șatenă, minionă, cu fața ovală, pomeți ușor rotunzi, ochi căprui și buze pline. Avea cearcăne și părea să nu fi dormit de cel puțin două zile.

Își plecă privirea în momentul în care, la frecarea degetelor mâinii, simți din nou uleiul de pe ele. Inima începu să-i bată mai puternic atunci când constată cu stupoare că palma dreaptă îi este plină de sânge. Își pipăi disperată tâmpla, dar tot ceea ce putu întâlni fu sângele închegat. Atunci se sperie și mai tare.

Se întoarse brusc, respirând sacadat, și observă cuțitul cu lama plină de lichidul roșiatic. Se apucă cu mâinile de păr, vrând parcă să-și stăpânească celulele din creier ce o avertizau în privinţa situaţiei ăsteia. Se ridică de jos, sprijinindu-se de dulapul din stânga ei, întrucât fusese cât pe ce să alunece pe balta de ulei de sub ea. Oare cine l-o fi vărsat aici, se întrebă. Înaintă spre ușa din față. În afară de lumina de pe hol, întreg apartamentul părea a fi scăldat în întuneric.

Mână îi tremură îngrozitor atunci când apăsă pe clanța ușii. O deschise timid, ca și când dincolo de ea se afla coșmarul vieții ei. Se simțea ca un copil mic și neajutorat care încearcă să-şi verifice singur dulapul de monștri.

Încăperea fu scăldată în lumina difuză, venită dinspre hol. Poate s-ar fi apucat să privească și restul lucrurilor din cameră în afară de pat, dacă bărbatul de pe el nu i-ar fi atras atenția. Stătea întins, cu spatele la ea, neînsoțit însă de vreun sunet ce ar putea tulbura liniștea din jur. Speră din suflet să fie el cel care își oprește respirația și nu scenariul ce avea în plan cuțitul de pe hol.

- Bună, rosti, aproape fără grai.

Se apropie timid de pat, frecându-şi încontinuu mâinile şi tremurând din toate încheieturile. Atinse cu grijă umărul necunoscutului, dar nu primi nici un răspuns la acţiunea sa. Îl scutură puţin mai tare, dar tot nimic. Apoi îi apucă puternic braţul şi-l întoarse spre ea.

Scoase un ţipăt ascuţit, acoperindu-şi din reflex gura cu mâinile, atunci când zări rana din pieptul bărbatului şi întâlni ochii sticloşi şi înfiorător, de un albastru electrizant. Inspiră şi expiră într-un ritm haotic, necontrolat, reuşind cu greu să-şi găsească suficient aer în plămâni. Lacrimile începură să-i curgă în neştire pe obraji, şi nu ştiu dacă făcea asta din cauza şocului sau din cauza persoanei ce se afla întinsă acolo.

Se dădu speriată în spate, fixând încă trupul neînsuflețit, până ajunse să se lipească de perete, lăsându-se în fund şi luându-şi genunchii în braţe. Se legănă întruna, încercând să evite atacul de panică ce părea că o pândește. Îşi sprijini faţa pe genunchi, încercând să ignore durerea de cap şi să se concentreze asupra a ceea ce trebuie făcut. Dar ce avea să facă?

- Revino-ţi! îşi spuse pentru a se încuraja. Se îndreptă spre telefonul de pe noptiera de lângă bărbat, evitând să-l mai privească. Formă numărul poliţiei şi aşteptă, cu sentimentul că ceva nu era în regulă.

- 911. Care este urgenţa dumneavoastră? se auzi vocea calmă a femeii de la capătul liniei.

- Sunt într-o cameră cu un bărbat mort, reuşi să îngâne femeia. Mâinile îi tremurau pe receptor şi la fel şi picioarele, dându-i senzaţia că se va prăbuşi.

- Unde vă aflaţi, doamnă?

- Nu ştiu, rosti imediat.

- Cum vă numiţi?

Dar acesta fu momentul în care se blocă. Nu-şi amintea nimic. Nici cum o cheamă, nici unde era, nici de părinţii ei, nici de prieteni, nici de vreun alt moment în afară de cel de faţă. Nu se recunoştea pe sine şi abia dacă-şi dăduse seama pe cine privise în oglinda din hol. Nu resimţea în interiorul ei nimic care să-i motiveze reacţiile, ci doar un amalgam de sentimente de care se lăsa dominată fără posibilitatea de a riposta. Se miră cum de-şi putea aminti să vorbească, să meargă sau să citească. De fapt ştiu de ce, dar nu fu singură că era ăla motivul.

- Doamnă, mai sunteţi acolo?

- Da, rosti, trezindu-se din visare. N-nu, nu-mi amintesc nimic... Nu ştiu cine sunt... şi nici ce caut aici. Nu-mi amintesc NIMIC... Ultimele cuvinte le rosti printre lacrimi şi suspine sufocante.

- Vă rog să vă calmaţi! V-am localizat apelul. O echipă de poliţie şi una de salvare se îndreaptă către dumneavoastră chiar acum.

Puse receptorul jos şi se îmbrăţişă, încercând să se stăpânească. Nu ştiu de ce plânge şi nici de ce nu suportă să-l privească pe cel de pe pat. Se simți copleşită de situaţie şi se întrebă dacă își va mai aminti vreodată cine este. Știu că totul este acolo, la doar câţiva milimetrii de partea de creier din care se înfruptă. Știu că mai are puţin şi ajunge la tot ceea ce reprezintă persoana ei, dar mai apoi conştientiză că încă stă în camera rece, în mijlocul nopţii, cu imposibilitatea de a se regăsi. Din depărtare se auziră sirenele poliţiei şi ale salvării, în timp ce, în sufletul ei, femeia începu să simtă un sentiment din ce în ce mai copleşitor de frică.