JOCUL VULPILOR. Cronicile Taberei Kazdin volumul 2

Capitolul 40

- Bun venit la Cazarmă! spune Viktor pompos, deschizând ușa camerei.

Îmi reprim hohotul de râs, pentru că nu vreau să mi se desfacă cusătura.

- Uau! Cineva a făcut ordine pe-aici.

O fată blondă scoate capul pe ușa băii, zâmbind larg.

- Mda. Aparent, sunt singura care știe să-ți ordineze haosul fără să amestece lucrurile între ele. V-am adus gogoși, în cutia de pe măsuță. Sunt cu cremă de alune.

- Mulțumesc, Ivy!

- Așează-te. Viktor, fii atent: asta e centura elastică pe care trebuie să o poarte în jurul taliei. În tubul galben e alifia pentru cicatrici.. și în cutiuța asta sunt calmantele. Cele albe sunt uzuale, în special pentru durere de cap. La dureri mai puternice, îi dai câte o pastilă roșie, nu mai des de două ori pe zi.

Viktor ridică din sprâncene surprins.

- Măi să fie, Ivy! Ce s-a întâmplat cu tine?

Ea își netezește uniforma zâmbind agitată.

- Ne pregătim pentru Proba Finală, și fac ture suplimentare la Infirmierie. Vreau să fim pregătiți pentru orice scenariu!

Ah, da. Proba Finală a Vulturilor e o călătorie pe mare, una în care merg pe cont propriu. Mai sunt vreo trei luni până atunci, dar Ivy a intrat într-o frenezie incredibilă cu pregătirile ei.

- Bine! Vă las să vă așezați, da? Viktor, ți-am înghesuit hainele în comoda de lângă ușă, pentru că dulapurile Avei sunt pline.

El se întoarce spre mine oftând.

- Ți-am spus că ai prea multe haine! Treaba ta, acum o să port aceiași chiloți câte trei săptămâni...

- Viktor, nu mă face să râd!!!

După plecarea lui Ivy mă așez pe marginea patului lăsând un oftat imens să-mi părăsească pieptul. Zei mari, sunt în sfârșit în camera mea. Simțeam că o să-mi pierd mințile dacă mai rămâneam mult la Infirmierie, cu Correy cea strictă și cu pereții aceia dureros de albi.

- Vrei să dormi? întreabă Viktor, aplecându-se să-mi scoată bocancii. Trebuie să ajung la Magazii pentru sarcinile zilnice. Mă pot întoarce după ce...

- Da, cred că o să dorm puțin. Îmi dai te rog o pastilă albă? Mă cam doare capul.

Mă așez cu grijă pe pat, iar Viktor îmi aduce o pastilă și paharul cu apă.
Pare neobișnuit de tăcut în ultima vreme, și nu cred că e vorba numai despre faptul că trebuie să aibă grijă de mine.

Îl privesc cum își scoate uniforma, căutându-și hainele de lucru.

- Ce mai face Abberney? întreb încet.

El se oprește brusc, și tot corpul i se tensionează.

- Nu știu.

Încrunt din sprâncene surprinsă.

- Cum adică nu știi? Nu e cu tine toată ziua?

Viktor se întoarce cu o privire goală.

- Nu. Ildris a primit ordin să mă țină departe de ea.

- Ildris... ce?

El începe să-și descheie nasturii cămășii.

- Am încercat să vorbesc cu ea, să-mi cer scuze.

- Și?

- A mers direct la căpitanul Vincinni cu o plângere de hărțuire.

Simt că amețesc dintr-o dată.