Cea mai bună afacere

Capitolul 5

Melissa Roosevelt

     Arunc lingura de la iaurt în coș și paharul în chiuvetă, așezându-mă gânditoare la masă. Sar speriată și încep să scotocesc prin coș după lingură, începând să plâng haotic.
   Încerc să mă controlez cât de bine pot, dar hormonii ăștia mă joacă după cum vor ei. Două mâini se așează pe umerii mei și mă ridic panicată, rușinată de ceea ce am făcut.

— Ești bine? mă întreabă Emma, privindu-mă speriată.

— Nu pot să-mi controlez corpul... am dat lingura la gunoi.

— Calmează-te, la câte linguri sunt în casa asta, nu o să observe nimeni și dacă arunci o sută! zice și o pufnește râsul, făcându-mă să mă simt mai bine.

— Mersi, aveam nevoie de asta, zic și o privesc cu drag.

— Vezi că eu am un pic de treabă la spital, l-am sunat pe Lorenzo și a zis că vine într-o oră sau două.

   Dau ochii peste cap și-mi pun mâinile în sân, toți mă tratează de parcă am cinci ani. Îmi iau la revedere de la Emma și aprind televizorul, căutând un film cu animăluțe. De când sunt însărcinată, plâng la orice film, însă asta nu mă oprește să mă uit la desene animate.
   După jumătate de oră aud o mașină și apoi o portieră trântită. Lorenzo a început să vină mai des, văd că nu poate sta departe de bebe nici două ore.
   Aseară când venisem toți patru de la film, a adormit în camera cealaltă. Încă sunt supărată pe Angelo că tot bombănea ca eu și Lorenzo să dormim împreună. Asta nu ar ieși bine și nu ar arăta frumos din niciun punct de vedere.

— Lorenzo, ai ajuns? strig și deschid ușa de la intrare, vocea dispărând imediat când dau cu ochii de persoana din fața ușii.

— Vai da ce-l mai aștepți, zice ironică Sabrina, analizându-mă. A crescut copilul meu, spune și fac un pas în spate.

— Era al tău dacă asistenta aia nu încurca seringile, dar acum e al meu. Al meu și a lui Lorenzo.

— Vă urăsc pe amândoi și niciunul nu-l meritați pe Lorenzo, încetează să-l mai seduci! spune și fața roșie, pupilele dilatate și buzele crăpate îmi dau senzația de rău.

— Cred că înțelegeți greșit totul, el vrea să aibă un copil sănătos, nu-i pasă de mine! țip nervoasă și sper să înceteze.

— De aia doarme aici de câteva zile? Te-a atins? Tu mi-ai atins logodnicul?

   Nu apuc să mă feresc și genunchiul său face contact cu burta mea, făcându-mă să țip de durere. Cad în genunchi și privirea mi se încețoșează, iar amețeala nu ezită să apară.
   Ridic mâna pare fată și sper că o să mă ajute, dar nu se mișcă deloc, mă privește și așteaptă. Poate așteaptă să-mi dau duhul, însă nu o să-i iasă, am să supraviețuiesc pentru a-i face în ciudă.
   Îmi prinde părul și mă face să o privesc, nu e deloc greu să-ți dai seama că e bolnavă. Ochii îi erau roșii, iar pe gât avea o dungă vișinie, încercată să fie acoperită cu fond de ten.

— Mă doare... zic, poate se înmoaie, dar mă izbește pe pământul rece.

   Simt cum ceva curge din mine și mă sperii când văd sângele. Țip cât de tare pot, păsările ce priveau scena din copaci, fugind imediat. Sabrina privește în jur și fuge în mașină, lăsându-mă singură.
   Cu puținul de putere pe care îl mai am, mă târâi până la ușă, însă nu pot să mă ridic. Cerul tună, ploaia făcându-și simțită prezența. Picăturile reci sunt ca o plapumă, mă calmează, îmi fac uitată durerea.
   Observ la depărtare un fulger și zâmbesc, tot corpul îmi este amorțit și pleoapele devin mai grele ca niciodată. Măcar pot să mă bucur de un singur lucru în caz că ăsta e sfârșitul meu... Am fost mamă.