Amprente

Capitolul 8

Nu știu ce s-a întâmplat, de ce a reacționat așa MJ, reacția lui m-a făcut să mă simt mică și să cred ca am greșit eu ceva. Înțelesesem din privirea lui ca locul meu nu era acolo dar aveam de gând să plec. Oricum lucrurile între noi sunt ciudate, eu sunt ciudată știu asta, dar el nu e bărbatul care să iubească una ca mine, așa ca poate e mai bine așa.

Sunt conștientă de ciudățenia mea, de caracterul meu, mă enervez repede, nu sunt deschisă, mă închid în mine și nu îi las pe alți să mă vadă, să îmi știe durerile. De multe ori nu reușesc să mă înțeleg nici eu, cum ar putea să o facă altcineva. Nu las pe nimeni să mă vadă cum mă simt și totuși am nevoie de cineva, îmi doresc pe cineva să mă înțeleagă, să mă facă să uit de toate și să zâmbesc, să fie lângă mine.

Problema mea mereu a fost să mă atașez prea repede de persoane și să pun suflet acolo unde nu trebuia și așa am ajuns ca acuma să mă tem de orice apropiere și să fiu atentă la bărbați care intră în viața mea. Fiecare suflet pe care l-am mângâiat, m-a rănit destul de mult, așa am devenit sau încerc să fiu de piatră, pentru a nu mai fi atinsă și rănită.

Mă învârt în scaun și mă uit la tavanul biroului meu cum se învârte, de fapt eu mă învârt dar asta e un mod de al meu să mă calmeze. A trecut o săptămână de la ieșirea lui MJ din biroul său, nu am mai vorbit deloc, nu i-am mai auzit glasul, doar prin e-mail atât, când mă duceam, la el la birou cică nu era disponibil. Iar eu nu înțeleg de ce e așa, eu nu i-am făcut nimic, cred. Da am zis să menținem o distanță între noi, să fim profesionali, poate prieteni, dar să nu vorbim deloc e ciudat.

Se aud bătăi ușoare în ușă, mă opresc din învârtit și îmi aranjez hainele repede în mine zbârnâie gândul ca poate e MJ.

-Intră! Spun și încerc să nu par cu prea mult interes.

Când ușa se deschide și văd cine e mai ca îmi  vine să cad de pe scaun. E Noah, săptămâna asta am inventat tot felul de scuze doar, doar să nu mă întâlnesc cu el, dar se pare ca a făcut pe dracu în patru și tot a venit. E prima dată când îl văd după despărțirea noastră, au trecut 2 ani cred. Ce e drept arata bine pe atunci,  acuma nu mai cred, blond cu părul creț, ochii căprui parcă fără nici o sclipire în ei, ochelari ăia cu rame groase cat pixul meu, e înalt dar fără nici pic carne pe el. Atât de proasta am fost ?

-Bună Isabela, cat mă bucur să te văd, când am auzit ca lucrezi aici nu mi-a venit să cred, uau arhitect proiectant.

O spune de parcă nu i-ar veni să creadă, eu nu mă bucur să te văd să știi.

-Noah, da păi ce să vezi aveam și eu visele mele, nu doar tu!

Da și eu aveam dar pe ale mele nu le asculta.

-Încă ești supărată pe mine?

-Nu, doar ca nu ești singurul care are vise, din câte îmi aduc aminte eram am la aceeași facultate.

-Da, cred ca am făcut și eu câteva greșeli în trecut.

Doar câteva? Nici măcar nu existam pentru tine eram ca o umbră.

-De ce ești aici?

-Am venit cu treabă desigur, am nevoie să iti spui părerea despre câteva proiecte care încă nu-s aprobate.

-Puteai să le trimiți prin e-mail.

-Și cum te-aș mai fi văzut?

-Da bine, dă-mi să văd, azi am program scurt.

-Te duci la gala?

Mă întreabă și vine spre biroul meu, ocolindu-l, venind lângă mine efectiv.