Puteri mortale

Din nou pe drum.

Noah povestește.

Mi-am deschis încet ochii din cauza luminii care dădea târcoale în cameră.

Am scos un geamăt de exasperare când am simțit cât sunt de obosit, și mi-am plimbat in continuare privirea pe tavan.
Am realizat după un timp că nu sunt în camera mea și a băieților.

În aceste aproape doua săptămâni de când stăm în aceasta casă, am intrat o singură dată în camera asta când i-am adus lui Bree bagajele, adică în prima zi.

Deci sunt în camera fetelor.
Cum am ajuns aici? Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e, că am terminat antrenamentele si veneam înapoi acasă alături de Bree.

Bree.. Cum a reușit ființa asta să mi se strecoare în atât de puțin timp tocmai in inima?
Simplitatea ei, mă face să înnebunesc.
Până acum nu dădeam importantă fetelor, și la un moment lumea mă numea gay, sau chiar misogin.

Nu sunt nici una dintre cele de mai sus, doar că nu am găsit fata care chiar să merite osteneala.

Până acum. Bree e diferită de toate fetele pe care le-am cunoscut vreodată. Deșii suntem într-o situație in care moartea ne caută, ea continuă să rămână puternica și mai important nu își pierde speranța.
Eu personal am crezut toată viaţa că speranța e o târfă, dar se pare că Bree reușește să mă pună pe gânduri.

Aud un suflat apăsat dintr-un colț al camerei si imi alung imediat gândurile legate de cea mai minunată persoana din viața mea.

În faţa geamului, pe un scaun ,stă cocoțată Bree.
Are clasicul ei coc dezordonat, de data asta cu mai multe șuvițe rebele, și purta o bluză largă albă cu un model tricotat ,iar în partea de jos niște colanți negri.

Privea spre geam pierdută in propriile ei gânduri, trecânsu-și ușor o mână peste buze.

Am tușit cu subânțeles ,făcând-o să își mute privirea spre mine.
M-am ridicat în șezut si i-am oferit un zâmbet larg puțin obosit.
Mi-a răspuns la zâmbet, ca mai apoi să se așeze pe marginea patului lângă mine.

-De ce faci asta? Mă întreabă brusc cu tristețe în glas.

M-am încruntat, pentru că nu știam ce anume am făcut.
I-am prins mână în amea îndemnând-o să își continue afirmația.

A oftat și s-a uitat la mâinile noastre.

-De ce nu te odihnești suficient? Și de ce nu mănânci cât trebuie?

Am făcut ochi mari la întrebările ei pentru că nu știam ce să îi spun.
E adevărat că nu reușesc să dorm nopțile prea mult ,iar din cauza oboselii nu am poftă de mâncare.
Sunt și destul de stresat din cauza celor negri.

Mai sunt puține zile până vor venii cu adevărat după noi, și îmi fac griji că nu o să reușim să scăpăm cu toții cu viată.

- Din cauza stresului. Îi mărturisesc. Zilele trec, cei negri ne vânează, și nu am de gând să mor sau să las ca unul din voi să moară.

Face ochii mari la afirmația mea și o văd înghițind în sec.

-Și noi suntem stresați si toate cele. Dar asta nu înseamnă că dacă o să ne înfometăm, o să îi batem pe cei negri. Să nu mai faci asta! îmi spune cu un gras tăios pe care nu l-am mai auzit până acum.

-Bine , Cedez într-un final știind că are dreptate. Cum am ajuns mai exact în camera ta?

-Ai leșinat când am venit de la antrenament. Adică acum două zile. Îmi spune și apoi clocotește scurt.