Puteri mortale

"Stomacul meu își cere drepturile."

M-am trezit mai fericita ca niciodată. Urma sa plec în sfârșit acasă.

M-am ridicat din pat și am plecat spre baie să îmi fac un duș.
După cam jumătate de oră, am ieșit de la dus și am început să mă pregătesc.
Mi-am uscat parul nefiind nevoie să îl aranjez deoarece aveam bucle naturale.
Mi-am luat un tricou gri lung și larg, niște jeansi negri și o pereche de șuzi.
Am apucat bagajul și am ieșit din cameră mergând încet spre sufragerie, unde ne-a spus directoarea că ne vom întâlni.

În timp ce coboram scările nu ma puteam gândi decât la visul pe care l-am avut cu bunica.
Oare era adevărat ce mi-a spus? Nu. Era imposibil să fie adevărat.
Poate subconștientul meu îmi joacă feste.

Am ajuns în sufragerie ultima, și am văzut pe ceilalţi putin triști.
M-am așezat lângă Steph și i-am oferit un zâmbet larg.

-Cam asta a fost, dragii noștri. A spus directoarea în timp ce intra împreună cu Miranda și domnul John. Azi plecaţi pentru ca noi am făcut tot ce am putut pentru voi și sperăm că v-am fost de folos. A adăugat apoi a ieșit din cameră spunându-ne să ne așteptăm părinții aici.

-Dacă vreodată o să mai averi nevoie de ceva să nu vă fie rușine să, cereţi. Ne spune Miranda zâmbind larg.
M-am uitat la zâmbetul ei și am văzut că avea canini mai alungiti. Imediat ce a văzut că mă holbez s-a oprit din zâmbit și a plecat alături de domnul Josh.

Nimeni nu a mai spus nimic și toti eram cu capul în telefoane sau în alte locuri.
Primul care trebuia să plece era Mikael. Ne-a salutat repede, privindu-mă cu subînțeles probabil pentru ca doar eu îi știu secretul. Ei bine eu și Noah, dar el nu intra la socoteală.

După ce a plecat,noi restul am rămas pe canapeaua din sufragerie povestind tot felul de întâmplări amuzante din școala generală.

A venit mai apoi rândul lui Sebastian să plece.
Ne-a îmbrățișat scurt, ieșind în grabă din institut urcând în mașină alături de o femeie roșcată ,înaltă și frumoasă. Sora lui din cate mi-a spus Steph.
I-am făcut cu mâna retrăgându-ne înapoi pe canapea.

-Cum te simți? O întreb pe Steph pe un ton amuzat.

-Sunt dărâmată. Mi-a răspuns râzând de jocul nostru de cuvinte și de Noah care ne privea confuz.

- E timpul să plec mi-a spus Steph, după un timp arătând cu degetul spre mașină mică și neagră care tocmai a parcat. La volanul ei se afla o femeie trecută de 50 de ani, care presupun că era bunica ei. Mă bucur că ne-am cunoscut și sper că o să păstrăm legătura. A adăugat îmbrăţișându-mă cu putere.

-Nu scapi tu așa ușor de mine. I-am spus zâmbindu-i larg.

De când am ajuns la institut am putut să mă bazez pe Steph necondiționat. Era un stâlp de susținere pentru mine și era mereu acolo să mă facă să mă simt mai bine, și mereu am încercat să fiu la fel pentru ea și chiar mi-a spus că am reușit să îi fiu cea mai bună prietenă într-un timp atât de scurt.
Acasă, nu aveam prieteni așa apropiati ca aici. Stăteam cu o gașcă mică doar pentru distracție. Nu aveam destulă încredere în ei ca să le povestesc cu adevărat povestea mea. Însă lui Steph i-am spus-o fără să ezit deoarece am simțit siguranță alături de ea.

Sebastian avea ceva aparte și misterios. La început purta o masca de băiat nepăsător si fără sentimente. În timpul în care am stat aici am reușit de câteva ori să îi dau masca jos văzând că de este defapt un copil bun care pune pret pe o prietenie adevărată.

Mikael era exact ca si clasicul căpitan de fotbal din filmele cu adolescenti. Era iubitul majoretei șefe, care se dădea îngâmfat dar era în același timp și prietenos cu toti "copii de rând ".