Delgado

Capitolul 12. Depozitul de târfe

Pentru a doua oară pe ziua aceea mă regăseam în întuneric. De data asta, după ce mă drogase, matahala lui Willson mă mai și legase fedeleș. Nu aveam ce să fac decât să aștept ca Hayak să vină după mine.

Mă trezisem prima dată într-un întuneric beznă și nici nu se auzea nimic. După lovitura puternică pe care o primisem în ceafă, căzusem într-un somn negru, fară vise. În momentul în care m-am trezit, o durerea cumplită îmi pulsa în valuri și migra ca raze, spre creștet și spre coloană. Am început să bâjbâi pe întuneric, pipăind pereții în speranța că voi găsi un întrerupător să se facă lumină, dar din păcate întrerupătorul nu funcționă. M-am și împiedicat de câteva obiecte aruncate pe jos, ceea ce m-a determinat să îmi rup tocurile pantofilor, însă nu m-a oprit să pipăi în continuare, până când am ajuns la ușă. Am scuturat de clanță cât am putut. Bucățile subțiri de scândură se zdruncinau cu zgomot, cu toate astea nu se clinteau mai mult decât câțiva irelevanți milimetri, așa că am început din nou să bâjbâi, până am ajuns la fereastră. Dar nici aici nu am reușit să fac mare lucru, pentru că din exterior fereastra era blocată de obloane groase de lemn. Am împins în ele cu toată forța de care am putut să dispun, în ciuda amețelii pe care mi-o provocau probabil rămășițele vreunui drog administrat cu scopul de a nu mă trezi accidental în etapa de transport, până când am reușit să văd dacă era noapte sau zi.

Era o noapte fără lună. Cât ghinion puteam să am?

Am tipat după ajutor de multe ori, și când mi-am dat seama că țipătul meu, cel mai probabil va atrage tot răpitorii, m-am lăsat deznădăjduită pe podea cu spatele rezemat de perete și capul între palme. Nu era nimic de făcut decât să aștept. Să aștept să se facă zi. Să aștept să vină cineva după mine. Să aștept… să ce? Să vină cineva să mă omoare? Durerea îmi provoca o greață teribilă, așa că m-am întins din nou pe podea, ghemuită. Frigul m-a înfrânt după aceea și am început să tremur.

Trecuseră minute sau cel mai probabil ore de când adormisem, pentru că atunci când m-am trezit din nou, prin crăpătura oblonului se strecura unduită o perdea de soare. Efectul tranchilizantului trecuse, așa că am prins din nou curaj și am împins în oblon mai cu forță, până când o bucată putrezită și destul de mare s-a rupt, iar camera s-a luminat pe jumătate.

"E destul pe moment", m-am îmbărbătat. Haide, Mireya, pentru asta ai fost antrenată. Gândește!

În jurul meu se aflau câteva scaune stricate și cartoane, printre care, deși am scotocit minuțios, nu am găsit nimic. Așa că, în lipsă de altceva, am rupt piciorul unui scaun și am plecat înapoi la oblonul putrezit. Am mai desprins din el o bucată, apoi camera s-a luminat toată și eu am putut să vad în capătul opus un dulap legat cu lacăt, cu una din uși puțin îndoită în partea de jos.

— Doamne, să fie ceva în el! am ordonat celui de sus, după aceea am început să râd forțat, așa cum fusesem instruită.

Îmi aminteam cu claritate încurajările lui Darelle, înainte de fiecare test la care mă supunea.

— Important este să nu te descurajezi și să întârzii planurile inamicului cât poți. Lasă-le celor care vin să te salveze suficient timp să formuleze un plan cât mai bun. Și să speri până în ultimul moment că vei fi salvată.

După aceea mă arunca legată cu mâinile la spate în cea mai întunecată temniță pe care o găsea. Presupun că acum era ceva mai norocoasă că nu mă legase nimeni. Aș fi pierdut timp prețios încercând să desfac legăturile, dar de desfăcut tot le desfăceam. Găseam eu până la urmă un cui de care să frec frânghiile. Cu cătușe era mai greu, pentru că ar fi trebuit să îmi sar cu spatele peste mâini ca peste coardă, și după aceea să mă descurc cu ele tot legate.