Delgado

Capitolul 1. Copii de mafioți

Nu eram nimic din ceea ce ar fi vrut el să fiu. Singura lui fiică, singurul lui copil, totodată singura amintire a femeii pe care o iubise cu adevărat și o mare, mare dezamăgire, în ciuda statutului pe care îl aveam și în ciuda faptului că nu făcusem niciodată nimic împotriva voinței lui. Eu, unica moștenitoare, poate a celui mai puternic om din Los Angeles, senator de California, cu o avere impresionantă, eram doar o pală umbră pe pământ. Tatăl meu era respectat și adorat de public, lăudat de presă, însă niciunul din ei nu știa ce știam eu de la vârsta de șase ani, când omorâse pentru prima dată o persoană în fața mea. În întunericul nopții, tatăl meu era capul organizației criminale Delgado.

În nopate aceea în care eu am aflat adevărul despre el, după ce, fără nici o urmă de regret a curmat viața unui om, m-a privit direct în ochii mai îngroziți.

― Într-o zi vei înțelege de ce am făcut asta, mi-a zis senin.

Iar eu, din acel moment am încetat să sper că voi mai fi vreodată fetița tatei.

Calm, a ignorat faptul că aveam bărbia inundată de lacrimi și a șters pistolul cu laveta din piele de căprioară de pe spătarul scaunului. I-a scos gloanțele, care, unul câte unul au căzut cu clinchet pe parchet, și mi l-a pus în mână.

― Darelle, te ocupi! făcând un semn din cap.

Cu toate că era greu, am întors ciudatul obiect pe amândouă părțile. Era cald, chiar fierbinte spre partea pe care ieșea glonțul; mă întrebam în sinea mea de ce era așa, însă cu voce tare nu am îndrăznit să zic nimic.

Cu fermitate întârziată, Darelle m-a prins de umăr și m-a tras pe ușă afară. În acea zi m-a lăsat pentru prima dată să intru în biroul lui, unde până atunci, accesul îmi fusese interzis cu desăvârșire. Și îmi insuflasem cumva ideea că era o mândrie să mă aflu acolo. Curând însă, mi-am dat seama că mă grăbisem în a judeca gestul. Nu era onoare, nici măcar pedeapsă nu era. Era doar următorul meu pas spre un viitor bătut în cuie și plănuit până în cel mai mic detaliu.

În salonul în care s-a petrecut oribila crimă mai fuseseră încă patru bărbați străini. Aveau toți privirile ațintite în față, niciunul din ei nu zicea nimic, însă toți păreau mulțumiți. Îmi aduc aminte de fiecare din ei, pentru că de atunci, în fiecare an, exact în aceeași zi, exact în același salon, reveneau toți. E adevărat, de-a lungul timpului grupul lor s-a dublat, apoi triplat, iar după 15 ani, masa la care trebuia să se așeze, a devenit, spre satisfacția tuturor, neîncăpătoare.
*

La poalele munților Los Padres, la doar câteva minute de oraș, și cu vedere tocmai înspre coasta golfului Santa Monica, în urmă cu mai bine de o jumătate de secol, primul lider al organizației Delgado ridicase una dintre cele mai bine protejate case din sudul Californiei. Proprietatea în sine fusese gândită inițial pentru a servi drept fortăreață, între timp, tot schimbându-și proprietarii, a devenit o bijuterie arhitecturală unică, inundată de aer proaspăt și de binevoitorul soare californian, cu construcții adiacente de lux desfășurate pe o suprafață de aproape un acru. Ascunsă în spatele propriilor porți de fier, într-o comunitate închisă de tip boutique, clădirea principală ajunsese să depășească, în finisaje personalizate și atenție la detalii, imaginația oricărui privitor. Ușile și ferestrele din oțel ofereau o estetică elegantă, ascunzând astfel principalul lor scop. Scopul lor era, mai întâi de toate, să protejeze. Sau, în cazul meu, să izoleze. Să mă izoleze pe mine inclusiv de dorința de a o părăsi.

Nu mai plouase de o săptămână și simțeam că mă sufoc de cald. Deschisesem larg toate geamurile și ușile, cu toate astea nici măcar o pală adiere de vânt nu trecea pe lângă mine. Poate că n-aș fi avut această stare, dacă la meteo nu ne-ar fi anunțat că o să plouă în ziua aceea, și totuși, frustrant, nici urmă de nori pe cer. Aerul sărat, care venea de la piscina de sub balconul meu ca o oază răcoritoare, și care de obicei îmi făcea bine, acum îmi uscase și gâtul și buzele. Petrecusem aproape o oră în cada cu hidromasaj, instalată special pentru mine acum câteva luni, însă de relaxat îmi era imposibil.