Delgado

Capitolul 3. O nouă închisoare

Știam că familiile Delgado locuiesc în case mai solemne, însă vila lui cu două etaje prea arăta ca o închisoare. Îngrădită de porți mari de fier, supravegheate de paznici înarmați până în dinți și camere de supraveghere cu tehnologie infraroșu. Până și el, care intra pe proprietatea lui s-a lăsat oprit la intrare și, chiar a trebuit să explice șefului de post cine sunt eu și ce caut acolo. Să nu mai vorbim că m-au scanat ca la aeroport, de parcă aș fi și avut unde să țin ascunsă vreo scobitoare, dar păi o ditamai armă de foc.

Pașaportul mi-a fost oprit și analizat cu lupa filă cu filă, telefonul dezasamblat, cartela, după ce au băgat-o într-un mic aparat, au decis ca e mai bine totuși să o rupă. Unul din oameni a scos o cartelă nouă dintr-un sertar, însă Hayak a refuzat-o. Atât actele cât și telefonul mobil mi-au rămas la poartă, pentru alte investigații mai amănunțite - mi s-a explicat. Cât de proastă sa fiu să nu-mi dau seama că prin metoda aceea Hayak urmărea să mă țină prizonieră?

Rămăsesem și fără acte, și fără mijloace de comunicație, și fără puținii bani pe care îi pitisem în căptușeala genții. Ce să mai, indiferent ce soartă îmi hărăzise Hayak, nu aveam încotro decât să o urmez, pentru că de scăpat de aici, era infinitezimal de probabil.

Drumul de la poartă spre neprimitoarea lui închisoare l-am continuat pe o alee lată și asfaltată. Griul în care erau zugrăviți pereții mi se părea deplorabil. Acoperișul era unul practic, plat, pe care presupun că noapte de noapte se plimba câte cineva. Proprietatea era mai bine păzita ca cea a tatălui meu, dar, pe de altă parte, tata avea un mai mare avantaj geografic.

Plecasem din paradisul meu într-un adevărat cavou, în care nu părea ca s-ar fi râs vreodată. Nici în casa părinteasca nu se râsese prea des, dar măcar tata mă lăsase să o decorez după bunul plac; să o umplu de flori, de tablouri, statuete și fântâni arteziene colorate. Fusese singura mea portița de scăpare din acea singurătate cu totul și cu totul apăsătoare.

Cu o arhitectură sobră, în linii drepte, perfect simetrice, și luminată în interior de ferestre pătrățoase, străjuite de gratii subțiri, nu cred că reușise să inspire vreodată măcar o umbră de primire călduroasă. În jurul ei era doar gazon, ce-i drept, bine îngrijit, și străbătut în puncte esențiale de alei pavate cu pietre rotunde, mărginite de cărămizi triunghiulare albe. Nici urmă de flori, nicăieri. Câțiva copaci, pe ici pe colo, aveau rolul de a ține umbră celor doi paznici pe care îi numărasem doar acolo în fața casei, și cred că tot atât de mulți păzeau și în partea din spate.

Nu ne-a întâmpinat nimeni la intrare. Paznicii au salutat, dar imediat după aceea și-au văzut de patrula lor. Cu toate că înăuntru pereții erau zugrăviți în alb, atmosfera era la fel de sumbră. Intrarea principală ne-a condus spre un hol imens, în mijlocul căruia, o scară lată, cu trepte de lemn lăcuit, conturate de benzi înguste de fier forjat, ducea spre etajele superioare.

M-a tras de cot și m-a condus două etaje. Apoi am făcut stânga pe coridorul care se despărțea la fiecare nivel în două direcții. Mi-am dat seama destul de ușor că nu aveam să locuim singuri. Pentru staff, tata preferase să construiască anexe, iar în casa principală să locuim doar eu și el, însă Hayak, se pare că dorea ca toată lumea să locuiască sub același acoperiș. Nu era chiar cea mai mare construcție pe care o văzusem vreodată. Numărasem doar opt uși la primul etaj și probabil, la parter, în spatele scărilor să mai fi fost vreo două, plus bucătăria și camera de zi. La ultimul etaj, în schimb, în partea în care mă dusese el, erau doar două, potrivite în oglindă cu cele din partea dreaptă. După calculele mele, ultimul etaj era dedicat pentru noi doi și probabil pentru încă vreo câțiva alți membri ai familiei pe care eu încă nu îi cunoscusem. Sub noi se odihnea personalul de la pază și, la parter, bucătarul și cele două cameriste tinerele care îndrăzniseră să îmi tragă câte o ocheadă scurtă și curioasă, până s-a încruntat Hayak. Prinse în flagrant, au chicotit subtil și s-au retras cu capul în jos în spatele scărilor.