Delgado

Capitolul 6. Un telefon

― Te iau, a mormăit exasperat. Dar există reguli!

Nu mă interesa decât să vin cu el, și pentru asta, practic mă milogisem o săptămână. Când am văzut că rugămințile mele nu aveau nici un efect asupra lui, am făcut ceea ce orice soție decentă ar face: m-am îmbufnat și m-am încuiat în cameră. Drept pentru care, următoarea săptămâna, până a venit cineva să mi-o repare, ușa mea, după aceea strâmbă și spartă în dreptul yalei, a atârnat lamentabil doar într-o balama. Așa că mi-am petrecut în propriul dormitor doar orele de soare, iar nopțile am fost găzduita în partea lui de etaj.

Dormitorul lui era la fel de mare ca al meu și așezat oarecum în oglinda. Doar culoarea mobilierului era diferită, mai masculină și mai întunecată. Cu nuanțe de gri și negru, fără prea multe ornamente și, în dreptul terasei cu draperii opace. La orice oră ai fi intrat acolo, tot timpul ți se părea că era noapte.

Până la urmă a cedat. Nici nu ar fi avut încotro, din moment ce eu, deși mă prezentam în fiecare seară în „pijamale" din ce în ce mai indecente, îi negam orice fel de atingere. Și, ca drept pedeapsă că mă forțase să depun atâta muncă de convingere, nu l-am lăsat să mă atingă nici după ce mi-a promis că o să mă ia. Urma să îl răsplătesc după aceea, dar pe moment îmi cam făcea plăcere să îl văd fofilând-se pe lângă mine.

Îmi era dor de casa în care crescusem, de Darelle, până și de tata îmi era dor. Însă lui Hayak nu îi păsa. Ca să merg cu el, trebuia să mă îmbrac din nou că o prostituată ieftină. De ce ținea morțiș să fiu iar luată în râs de membrii consiliului, nu știu. Nu aveam voie să intru în salon, deși ca soție a liderului și mai ales că fiică a fostului lider aveam acest drept. Îmi mai interzisese cu desăvârșire orice schimb de replici cu oricare din persoanele care s-ar fi aflat în acea casă. Practic eram ca o fantomă. Dar până și fantomele pot să comunice cu cei care locuiesc în locul pe care îl bântuie. În fine: am acceptat.

Totul era pregătit când am ajuns. Tata, stând alături de toată suita lui de bodyguarzi, l-a salutat respectuos pe Hayak și l-a invitat în casă. M-a salutat și pe mine, iar eu, inainte să răspund la salut m-am uitat mai întâi la soțul meu, sperând să obțin aprobare. Hayak însă a rămas la fel de pasiv. Am clipit doar, și mi-am continuat drumul în urma soțului meu, privind cu nostalgie la fațada casei în care crescusem.

De la o fereastră mai ferită, acoperită aproape în totalitate de o draperie maronie și greoaie, Darelle mi-a făcut semn discret că mă așteaptă, și imediat s-a retras pentru a nu-l mai vedea cineva.

Când am intrat în casă, salonul în care se ținea marea întrunire era deja plin. De mult timp nu se mai întâmplase ca absolut toți membrii consiliului să fie prezenți. Era o ocazie cu totul și cu totul specială, mult mai importantă decât căsătoria fiicei liderului organizației, de aceea, tata înșirase scaune nu doar în jurul mesei, ci și de-alungul peretelui din stânga, singurul care nu era întrerupt de nici o ușă sau fereastră. La intrare, toată șleata de „mâini drepte" costumate la patru ace, care mai de care mai ferchezuite și mai parfumate, printre care și Scott. Hayak m-a lăsat în grija lui și și-a văzut mai departe de treabă.

Cum era și normal, invitatul de onoare întârziase puțin, dar fără a depăși sfertul academic, pentru a fi sigur că sosește ultimul. Printr-un gest ceremonial, tata i-a oferit scaunul prezidențial, iar el s-a așezat pe locul din dreapta. În acest fel, toată lumea a fost martora că marele Alton Roberts renunța de bună voie la președinție, și cum era normal, pasa postul ginerelui său, alături de toate beneficiile și îndatoririle care îi reveneau. Ceremonia am putut să o vad, ce s-a întâmplat după aceea, nu, pentru că ușile s-au închis.
*

Totul îmi aparținea, inclusiv acea casă, râvnită de mulți. Nu era nici pe departe la fel de luxoasă că a multora din consiliu, însă era poziționată atât de bine la picioarele versantului, și atât de ușor de apărat, că nici un dușman nu reușise până în clipa aceea să iasă triumfator. Despre un atac surpriză nici nu se putea pune problema. Se vedeau împrejurimile de la kilometri distanță, poate acela era și motivul pentru care Alton își permitea să mențină pe lângă el atât de puțini oameni.