Delgado

Capitolul 7. O lume ideală

Îmi era cu neputință să uit sentimentul care mă încercase pe toată perioada în care supravegheasem transportul lui Wilson. Loveam sacul acela greu de box cu atâta putere încât se desprinsese una din cusături. Nu îmi păsa că îmi trosneau degetele la fiecare lovitură, îmi imaginam că măcelăream țeasta lui Wilson și cu cât mă durea mai tare, cu atât loveam mai tare. Cu pumnii, cu coatele, cu genunchii, cărăm în pomeții lui imaginari lovitură după lovitură, pentru a mai calma cât de cât din nervi și pentru a mă pedepsi în același timp și pe mine.

Eram slab. Mă crezusem atotputernic, însă abia atunci realizasem că mă străduiam să supraviețuiesc asemenea unui gândac de bucătărie când se aprinde lumina.

În dimineața aceea, ca în fiecare dimineață a ultimei săptămâni, mă îmbrăcasem la costum crem de lâna, din țesătură italiana, făcut pe comandă, lipsit de cravată și cu primii doi nasturi de la cămașă desfăcuți. Îmi pusesem Rolexul pe care îl primisem cadou în ziua nuntii, o pereche de pantofi de vară și plecasem în deplasare.

Ca dovadă a statutului meu și a puterii recent dobândite, Scott îmi organizase o suită de trei suv-uri Mercedes-Benz GLE class, negre, cu care mă fandoseam prin oraș, să mă vadă toată plebea. Mă simțeam ca un măscărici. Alton m-ar fi dezaprobat cu dezamăgire, deși, în postura lui de senator, călătoarea la fel ca mine. Mireya mă văzuse și ea de câteva ori îmbrăcat așa, însă se comporta de parcă nu observase încă schimbarea. Nici nu doream să observe, de aceea plecam grăbit, încă din zorii zilei, lăsând-o adormită printre așternuturi. Iar când mă întorceam, aveam grijă să trec mai întâi prin propria cameră și să mă schimb.

De data asta, trebuia să mă prefac a efectua o mică inspecție a afacerilor lui Willson. Bănuiam ce o să-mi vadă ochii, însă tare subestimasem intensitatea cu care realitatea mă va lovi direct în față.
Wilson aștepta un transport. Cu fete tinere, emigrante din Coreea de Nord, care mai mult ca sigur, dacă ar fi știut ce le aștepta la capătul lungului și primejdiosului drum de aproape trei săptămâni, ar fi preferat de o mie de ori mai bine să rămână acasă.

Era o zi de joi ca oricare alta pentru privitorul de rând - însă specială pentru cretinul de Willson, pentru că în ziua aceea, patrula de coastă era formată doar din polițiștii pe care îi avea el în buzunar. O dată sau de două ori pe lună, se nimerea ca turele celor care considerau corupția ca o oportunitate în cariera să coincidă, și astfel, fetele lui Willson intrau în țară nestingherite. O brigadă formată din 6 gorile, cu mâinile încleștate pe bastoane electrice aștepta yachtul cu „prospături".

Mirosul era repugnant și dogorea a amestecătură de transpirație și dejecții fiziologice. Nu am văzut în viața mea atâta teroare, câtă am văzut pe fețele acelor tinere - obosite, mizerabile, malnutrite - în momentul în care și-au dat seama că presupusul lor drum spre libertate ducea de fapt spre un alt tip de regim dictatorial. Mult mai restrictiv, mult mai crud și cu mult mai puține șanse de supraviețuire.

Una din ele a leșinat acolo pe ponton, sub privirile ucigașe ale gorilelor înarmate până în dinți și sub rânjetul cariat al lui Willson, pe care îmi venea din ce în ce mai greu să nu îl privez și de restul dinților rămași.

― Ridica-te, târfă imbecilă! a început una din gorile să urle gutural!

Însă ea nici nu s-a mișcat. Matahala a împuns-o cu bastonul și după ce a văzut că fata tot nu s-a mișcat a vrut să o împingă în apa!

―Oprește-te! am ordonat, vizibil deranjat de intenția lui.

Wilson s-a ridicat în picioare și m-a iscodit precaut, la fel și matahalele lui. Nu știu cum de am reușit să îmi păstrez cumpătul.