Delgado

Capitolul 11. Un plan bine făcut

― Sunteți mai bine?

Charlotte tăcea, ca întotdeauna, cu privirea pierdută pe fereastră. Zilele în care se simțea dezorientată erau mai multe decât cele în care în care reușea să iasă din cameră, dar, mai puține ca cele de la azil. Asta probabil și din cauza faptului că eu, fără să știe nimeni, îi înjumătățisem doza de tranchilizante. Nu mai reușea să doarmă la fel de profund, însă starea ei de spirit mie mi se părea că se îmbunătățea. În primul rând mânca mai mult. În al doilea rând nu mai lâncezea toată ziua în pat. Trecuse o lună de când stătea la noi și, puțin câte puțin, eu îi micșorasem dozele tuturor celor 4 feluri de medicamente de la psihiatrie. Mai avea încă 3 pentru tensiune și încă două pentru osteoporoză. Separat, mai lua și niște suplimente pentru energie, pentru a contracara efectul celor pentru depresie și anxietate. Camera se transformase într-o adevărată farmacie și trebuie să admit că îmi era cam greu să îi gestionez tratamentul. Citisem prospectele acelea, literă cu literă, și din când în când, mai treceam și pe la miniclinica noastră de la subsol să o mai întreb pe asistenta termenii pe care nu îi înțelegeam. Îmi luase ceva timp, dar reușisem cât de cât sa înțeleg mersul lucrurilor.

― Când l-am născut pe Hayak, eram doar puțin mai mare ca tine, a început să povestească, tot cu ochii stinși și pierduți în zare. S-a grăbit să vină pe lume înainte de termen, știi?

Mi-am tras un scaun, încet, să nu fac nici zgomot, nici mișcări bruște. Avea o voce așa de suavă când povestea, încât îmi amintea de mama. Nu mă mai gândisem de mult la ea; în ultima perioadă, altele fuseseră gândurile mele. Cele mai dulci amintiri erau cele în care îmi plimba câte un deget ori pe frunte ori pe sprâncene și îmi spunea povești. Țineam de ele ca de ochii din cap și încercăm pe cât posibil să îmi aduc aminte fiecare gest, cu frică să nu cumva într-o zi să realizez că am uitat. Aveam poze, aveam filmări, însă nu cu acele momente. Iar eu eram așa de mică atunci când a murit, că nici nu pot spune cu siguranță dacă erau amintiri sau rodul imaginației copilului din mine. Sunt convinsă că și Hayak are o grămadă de amintiri cu tatăl lui.

― Vaster era plecat, așa că a trebuit să mă ducă la spital fratele lui.

Din nou Floyd. Uram și simpla menționare a numelui. Era peste tot. La naștere, la botez, la prima aniversare, la îmbolnăviri, la însănătoșiri. Mereu prezent în viața ei și a lui Hayak. Ca o umbră. Cu cele mai bune intenții pe buze. Și totuși... Mie îmi suna ceva ciudat, mai ales că Floyd nu fusese niciodată căsătorit. Presimțeam că e ceva la mijloc, mai mult decât un simplu simț al datoriei.

― Dar travaliul a durat 17 ore și a reușit să ajungă la timp, să fie prima persoană care își vedea copilul.

Strângea neîncetat la piept poza răposatului soț. Eu, în locul ei, n-aș fi facut-o. Omul acela murise pentru că nu putuse să-și țină pantalonii pe el. Pentru că o înșelase în repetate rânduri cu o femeie ce se dovedise a fi polițistă sub acoperire. Și bănuiesc că relația între ei durase destul de mult, de reușise ea să strângă suficiente dovezi încât să fie sigură că îl bagă la închisoare. Iar Charlotte, departe de a fi furioasă, parcă îl iubea și mai mult. Găsise cumva o cale să îl ierte și pe-asupra să se agațe de amintirea lui pentru a putea cât de cât supraviețui.

― După atât de mulți ani de tratamente, acupunctură și perfuzii, în sfârșit am reușit să duc până la capăt o sarcină. Nici nu știi cât de mândru a fost că îi dăruisem băiatul mult dorit.

Nimic nu avea sens în familia aceea. Charlotte se chinuise opt ani să facă un copil. Rămăsese în tot acel timp însărcinată doar de 4 ori, și, de fiecare dată, la una sau două luni de sarcină, sarcinile se opreau din evoluție. Iar asta în condițiile în care medicii nu îi găseau nimic în neregulă. Posibil ca vinovatul să fi fost Vaster, însă mă îndoiesc să fi îndrăznit cineva să îi pună la îndoială virilitatea. În Delgado, de vină erau femeile. Chiar și cele născute în familii mai influente, odată încăpute pe mâna soților, aceștia le dețineau complet. Și dacă ei ziceau că vina era a ei, nici nu se punea problema ca cineva din afară să-i conteste spusele. Cu toate astea, Charlotte menționase în nenumărate rânduri, cât de fericită fusese alaturi de el, și cât de norocoasă, că tatăl ei o lăsase să aleagă între cei doi frați. De parcă Floyd ar fi fost chiar o opțiune demnă de luat în considerare.