Delgado

Capitolul 2. Inocentă, dar nu prea

― Stai jos, fiule!

În ziua aceea, Floid mi s-a adresat pentru prima dată cu „fiule". M-am mirat, dar nu am zis nimic. Ochii lui, de obicei smecheri, și care se potriveau în culoare cu verdele cămășii pe care o purtam în acel moment, transmiteau ceva sumbru. Ceva ce nu mai văzusem niciodată la cei 10 ani pe care îi aveam. Niciun copil nu ar trebui să audă la vârsta aceea ce urma eu să aud. Și imediat am înțeles de ce mi-a zis „fiule". Eu nu mai aveam același tată. Tatăl meu, inexplicabil pentru mine atunci, nu avea să se mai întoarcă vreodată, iar Floyd se angajase să preia îndatoririle părintești.

― Dar nici măcar nu și-a luat la revedere. Unde a plecat? am îndrăznit eu să nu înțeleg în inocența mea.

M-am uitat la mama, care se rezemase încă de la începutul discuției în pragul ușii. Avea obrajii roșii și scăldați în râuri de lacrimi. Părul ei negru și drept se încâlcise în câteva smocuri, mâinile, de obicei grațios relaxate pe lângă corp, stăteau acum împreunate în barbă ca pentru rugăciune. Plângea tăcută. Fără să suspine, fără să facă vreun zgomot. Era ca și când lacrimile îi alunecau din inerție. Am întrebat-o de ce tata nu se va întoarce acasă, însă în loc de răspuns a ieșit din cameră și m-a lăsat doar cu Floyd.

― În cer, fiule! a explicat unchiul meu în locul ei.

Și am privit pe fereastră în sus, spre norii răsfirați de vânt. Plouase câteva ore bune, dar nimic neobișnuit nu se vedea pe mohorâtul cer. Mi se păruse totuși neobișnuită acea absență a lui de câteva zile, în care nu mă sunase nici macar o dată. Iar absența lui fizică fusese dublată de absența spirituală a mamei. Trecea ca o stafie pe lângă mine. Parcă ceva din interior îmi spunea că ar vrea să plângă, însă exact în momentul în care bănuiam că va izbucni în lacrimi, ea se grăbea, cu pași neobișnuit de mari, spre altă cameră.

― Cu nava spațială?

― Nu! a zis grav.

Floyd m-a luat de gulerul cămășii și m-a tras spre el. Ochii i s-au mărit iar eu am încercat să mă întorc în altă parte, pentru a scăpa de mirosul de distilerie pe care îl expira.

― La naiba, Vaster! a strigat spre o oarecare direcție, ca și când spiritul lui s-ar fi ivit într-acolo. Nu l-ai învățat nimic, nici despre viată, nici despre moarte.

Mi-a forțat capul spre el, ținându-mă cu o mână de guler și cu cealaltă de barbie. A făcut ochii și mai mari.

― Este mort! s-a rastit. Înțelegi?

Mort? Știam ce este aceea moarte, însă nu mai văzusem niciodată un om mort. Auzisem deseori că mureau oameni pe care mama și tata îi cunoșteau, cu toate astea pe mine nu mă luau niciodată la nicio ceremonie de înmormântare. Creierul meu naiv, de 10 ani, nu putea să își imagineze cum adică tata era mort. Ce însemna asta? Cum arăta, el, mort?

Floyd și-a descleștat degetele de pe mine, iar eu am căzut înfrânt înapoi pe scaun. Nu puteam să mă gândesc la nimic. Aș fi vrut să o am aproape pe mama, însă ea nu se auzea de nicăieri, iar eu nu aveam putere în genunchi să mă ridic și să mă duc la ea. Am vrut să plâng; nu mult după aceea mi-am dat seama că nici asta nu reușeam să fac. Cum adica, mort? Adica adormit, așa cum îmi explicase tata odată? Ca și când ar dormi, fără să se mai trezească dimineața? Ca și când ar visa în continuu? Asta nu era cu putință. Îl auzisem de câteva ori când îi spunea mamei că avusese iar un coșmar. Asta însemna că visul lui urât avea să dureze la infinit.

― E vina lui Aston, mi-a zis Floyd într-un târziu, strângând pumnii. De când a preluat el conducerea, nimeni nu mai poate să miște nimic.
*