Delgado

Capitolul 9. Spune-mi!

Ar fi trebuit să plec la cazinou, însă Hayak m-a rugat să fac o excepție. Degeaba motivam că vinerea e ziua în care presimțeam eu că se întâmplă acel ceva necurat în gestiune; Hayak nu-mi dăduse pace. Ce știa el că avem de făcut, era mult mai important. Poate că dacă n-aș fi fost așa supărată, aș fi acceptat mai ușor.

Supărarea mea nu avea însă legătură cu afacerea. Tot vinerea, pleca și el de acasă, cu orele câteodată, fără să îmi spună unde. Iar eu bănuiam că are legătură cu Kathryn. Recunosc, mă deranja că încă mai continua să se vadă cu ea, chiar și după ce îmi promisese că va rupe orice relație extraconjugală, dar nu aveam acea dovadă concretă pentru a-i cere socoteală. Și Scott, normal, îl acoperea cum știa mai bine. După ce am aflat unde se ducea de fapt, m-am simțit ușurată, și un strop rușinată.

― Crezi că o să mă placă? l-am întrebat cu sinceră îngrijorare.

Hayak m-a inspectat sumar, deloc mulțumit de ținuta serioasa pe care o alesesem. Pantalonii negri, cu cămașă albă, peste care mai îmbrăcasem și un taior cambrat, cu dungi, s-ar fi pretat mai degrabă pentru un interviu la bancă, decât pentru a fi prezentată în fața rudelor. Ar fi fost mai potrivită o rochiță lejeră cu sandale, însă eu mă încăpățânasem să trec după aceea și pe la cazinou. Orice zi în care nu eram acolo, o percepeam ca fiind pierdută.

― Nu știu. Câteodată e în toane bune, câteodată nu. I-am povestit de câteva ori despre tine, și data trecută a zis că ar vrea să te cunoască. Dar să nu îți faci speranțe prea mari. Jumătate din timp este ruptă de realitate.

Am intrat cu emoții în încăperea aceea micuța și albă, mult prea minimalist decorată. Hayak îmi spusese că din cauza faptului că tratamentul îi provoca amețeli, personalul de la azil se gândise că mai multă mobila ar fi mai degrabă periculoasă.

Pe pat, stătea cu ochii semi-închiși, o femeie ce părea trecută de mult de 60 de ani, chiar dacă eu știam sigur că are doar 46. Arăta îngrijit, îmbrăcată simplu, cu părul încărunțit prins în coadă. Unghiile tăiate ca la școală, fără bijuterii și fără niciun strop de machiaj. Se deosebea atât de tare de toate celelalte senioare pe lângă care trecusem mai înainte, că, atunci când am văzut-o, m-am simțit depresivă inclusiv eu.

Crezusem până atunci că Hayak își internase mama într-un azil de bătrâni, dar când am ajuns acolo mi-am dat seama că era mai mult un fel de pensiune. Cu condiții chiar mai bune decât la pensiunile adevărate, și pentru care probabil se plătea lunar o avere. Dar mie una, pentru o persoană atât de fragilă emoțional, nu mi se părea deloc potrivită. Prea multă gălăgie. Prea multă agitație. Prea multe persoane care se plimbau aiurea, peste tot, inclusiv la etajul acela, unde pe toți pereții erau afișe ce îndemnau spre a se păstra liniștea.

Când ne-a văzut intrând, a zâmbit fericită către Hayak și a încercat să se ridice. Singură, n-a reușit.

― Este una din acele zile, nu? i-a zâmbit empatic Hayak. Lasă-mă să te ajut!

Femeia a întins mâna și a oftat atât de trist că ziceai că exact cu câteva minute mai devreme i se întâmplase o mare nenorocire.

― Este de la medicamentele astea nenorocite, abia a grăit. Cred iar mi-au mărit doza fără să îmi spună.

― Nu este adevărat, a contrazis-o el, cu glas domol.

Cât de grijuliu se purta cu ea. Se străduia să afișeze doar blândețe și zâmbete, probabil de teamă să nu cumva să o supere.

A pus singurul scaun din camera în dreptul ei și mi-a făcut mie semn să mă așez. El s-a pus pe dunga patului.

Cu mâini grele, bătrâna l-a luat de obraz.