Delgado

Capitolul 9. Spune-mi!

― Crezi că o să mă placă? l-am întrebat cu sinceră îngrijorare.

Ca în fiecare vineri, ar fi trebuit să plec la cazinou, însă Hayak m-a rugat să fac o excepție. Degeaba tot încercasem să îi explic că vinerea era ziua în care presimțeam eu că se întâmplă acel ceva necurat în gestiune; Hayak nu-mi dăduse pace. După părerea lui, ce aveam amândoi de făcut în ziua aceea, era mult mai important. Poate că dacă n-aș fi fost așa supărată pe el, aș fi acceptat mai ușor.

Însă eram neagră de supărare. Tot vinerea, pleca și el de acasă, cu orele câteodată, fără să îmi spună unde. Iar eu bănuiam că are legătură cu Kathryn. Recunosc, mă deranja enorm gândul că încă mai continua să se vadă cu ea, chiar și după ce îmi promisese că va rupe orice fel de relație extraconjugală, dar nu aveam acea dovadă concretă pentru a-i cere socoteală. Și Scott, normal, îl acoperea cum știa mai bine. După ce am aflat unde se ducea de fapt, m-am simțit ușurată, și un strop rușinată.

Hayak m-a inspectat sumar, deloc mulțumit de ținuta serioasa pe care o alesesem. După părerea lui, pantalonii negri, cu cămașă albă, peste care mai îmbrăcasem și un taior cambrat, cu dungi, s-ar fi pretat mai degrabă pentru un interviu la bancă, nu pentru a fi prezentată în fața rudelor. Cu toate că recunoștea că atunci când m-a văzut prima dată îmbrăcată așa, numai gânduri decente nu-i trecuseră prin minte, ar fi preferat să port ceva mai relaxat. Poate o rochiță cu sandale, ceea ce aș fi putut să îmbrac, doar dacă nu m-aș fi încăpățânat să trec după aceea și pe la cazinou.

― Nu știu. Câteodată e în toane bune, câteodată nu. I-am povestit de câteva ori despre tine, și data trecută a zis că ar vrea să te cunoască. Dar să nu îți faci speranțe prea mari. Jumătate din timp este ruptă de realitate.

Am intrat cu emoții în încăperea aceea drăguță și primitoare, însă mult prea minimalist decorată. Hayak îmi spusese că din cauza faptului că tratamentul îi provoca amețeli, personalul de la azil se gândise că mai multă mobila ar fi mai degrabă periculoasă.

Pe pat, stătea cu ochii semi-închiși, o femeie ce părea trecută de mult de 60 de ani, chiar dacă eu știam sigur că are doar 46. Arăta îngrijit, îmbrăcată simplu, cu părul încărunțit prins în coadă. Unghiile tăiate ca la școală, fără bijuterii și fără nici un strop de machiaj. Se deosebea atât de tare de toate celelalte senioare pe lângă care trecusem mai înainte, că, atunci când am văzut-o, m-am simțit depresivă inclusiv eu.

Crezusem până atunci că Hayak își internase mama într-un azil de bătrâni, dar când am ajuns acolo mi-am dat seama că era mai mult un fel de pensiune. Cu condiții chiar mai bune decât la pensiunile adevărate, și pentru care probabil se plătea lunar o avere. Dar mie una, pentru mama lui Hayak, nu mi se părea deloc potrivită. Prea multă gălăgie. Prea multă agitație. Prea multe persoane care se plimbau aiurea, peste tot, inclusiv la etajul acela, unde pe toți pereții erau afișe ce îndemnau spre a păstra liniștea.

Când ne-a văzut intrând, a zâmbit fericită către Hayak și a încercat să se ridice, dar singură n-a putut.

― Este una din acele zile, nu?

Hayak a zâmbit blând, cu empatie.

― Lasă-mă să te ajut! și s-a grăbit să îi întindă mâna.

Femeia a oftat atât de trist că ziceai că exact cu câteva minute mai devreme i se întâmplase o mare nenorocire.

― Este de la medicamentele astea nenorocite. Îți spun eu: iar mi-au mărit doza.

― Nu este adevărat, a contrazis-o el, însă cu glas domol.

Cât de grijuliu se purta cu ea. Se străduia din răsputeri să afișeze doar blândețe și zâmbete, probabil de teamă să nu cumva să o supere.