Profesorul de Sport

Capitolul 30

-Pacientul a trecut cu bine peste aceasta operatie dar din pacate, la cateva minute dupa interventie, pacientul....a intrat in coma profunda! Imi pare foarte rau....

Au fost ultimile cuvinte pe care le-am auzit. Tot ce imi mai amintesc e ca am simtit ca "mi s-au taiat picioarele" si am cazut.
Cand m-am trezit eram intinsa pe un pat alb si Adda era langa mine. Am incercat sa duc mana la frunte dar am realizat ca am perfuzie.

-Unde sunt? Cum am ajuns aici? -o intreb pe Adda cu o voce ragusita.

-Ai lesinat dupa ce ai aflat de profu'.-imi raspunde Adda.

-Edy! Unde e? Trebuie sa merg la el sa-l vad! -ma ridic din pat agitata smulgandu-mi perfuzia de la mana.

-Camii, stai! Esti slabita trebuie sa ramai in pat! -ma opreste Adda.

-Lasa-ma! Edy are nevoie de mine! -ma rastesc la ea pe un ton nervos.

Ies din salon si merg direct in salonul lui fara a mai intreba daca e voie.
Intru si il vad pe el...
Dormea... avea o fata atat de pura si curata. Era conectat la aparate. In salon era liniste, se auzea doar acel aparat care ii arata pulsul inimii. Ma uitam la acele liniuti care bateau si ma rugam sa nu se opreasca. Ma asez pe pat langa el si il prind de mana. Ma uitam la el si nu aveam cuvinte. Nu puteam sa cred ca e el... Il priveam cu ochii in lacrimi. Lacrimile imi curgeau râu pe obraz, fara oprire. Vroiam sa-mi las capul pe pieptul lui dar nu aveam unde. Era conectat la multe aparate.
Plangeam fara oprire. Tot ce imi doream era un semn de viata....
-----------------------------
Dupa doua luni...

Au trecut doua luni... Doua luni in care Edy nu a dat nici un semn de viata. Doua luni in care nu am plecat din spital, am stat cu el. Doua luni de chin, de agonie, de tristete... Doua luni de cosmar!
Azi e ziua decisiva. Azi vom auzi verdictul medicului.
Suntem chemati in cabinetul d-lui doctor sa-i auzim decizia.

-Medicul: -Dupa cum bine stiti, au trecut doua luni si pacientul nu a dat nici un semn de viata. Nu reactioneaza la medicamentul pe care i-l administram, nu are nici un fel de reactie.

-Si ce vreti sa spuneti cu asta? intreb doctorul putin iritata.

-Avand in vedere ca am facut tot ce a putut si totusi nu a reactionat... Decizia cadrului medical este.... sa-l deconectam de la aparate!

-Ce? Nu! Asta nu!- sar de pe scaun nervoasa.

-Chiar nu exista alta solutie Domnule Doctor? -intreaba D-soara Bianca.

-Imi pare foarte rau dar sunt sanse sub 5% sa se trezeasca. Nimeni in spitalul acesta nu a mai stat mai mult de o luna in coma. Am intrecut deja termenul... Diseara la ora 23:00 va fi deconectat. Asta e ultimul meu cuvant. -spune plecand din cabinet.

-Nu! Nu vom permite sa se intample asa ceva! Nu? -ma intorc spre D-soara Bianca.

M-am uitat in ochii lor si si-au lasat capul in jos in semn de resemnare.

-Camii stiu ca e foarte dureros.  Nimeni nu-si dorea asa ceva dar din pacate, ai auzit si tu ca mai sunt 5% sanse sa se trezeasca! Trebuie sa te resemnezi! -imi spune Paul incercand sa ma prinda in brate.

-Sa ma resemnez? Nu va recunosc! Eu cred in alea 5% sanse de viata pe care le mai are.

-Cami! Trezeste-te! Intelege ca nu se mai poate face nimic! -imi spune D-soara Bianca.

-Nu pot sa cred, voi vreti sa-l omorati dar n-o sa va las! - ma rastesc la ei si ies furioasa din cabinet. Am fugit pe hol pana in salonul lui. Am intrat inauntru si m-am pus pe pat langa el. Ma "inecam" in plans uitandu-ma la el. L-am prins de mana si il priveam.

-De ce Edy? De ce ai renuntat sa lupti? De ce nu dai nici un semn de viata? Atat de suparat esti pe mine incat nu vrei sa te mai trezesti? Nu-i lasa sa te deconecteze de la aparate. Trezeste-te si arata-le cine esti? Unde-i barbatul puternic pe care il stiu? Unde e fiara aia din tine care lupta? Lupta ca sa supravietuiasca! Trezeste-te si cearta-ma daca gresesc! Cearta-ma, jigneste-ma, loveste-ma.... Omoara-ma daca e nevoie... dar trezeste-te! Nu pot trai fara tine! Nu pot, nu vreau, nu stiu sa traiesc fara tine!
-ii spuneam plangand- Oare daca te voi saruta, te vei trezi? -ma apropii incet de buzele lui si il sarut. Inima mi-a sarit din piept cand i-am atind buzele. M-am ridicat si asteptam sa se intample ceva dar... nimic! Nici un semn de viata! Chiar daca diseara vei pleca dintre noi,  nu te voi uita niciodata! Vei ramane mereu in sufletul meu pentru ca sunt…. sunt…
Sunt indragostita de tine! Jur ca vei fi ultimul barbat din viata mea! Ai grija de mine de-acolo de sus si asteapta-ma ca voi veni repede pentru ca fara tine nu pot trai! Il mai privesc inca o data si ma ridic de pe pat. Ma intorc tinandu-l de mana si simt cum imi aluneca mana. Ma opresc in loc ca sa-l simt pentru ultima oara.
Imi curge o lacrima pe obraz si mai fac un pas ca sa plec…

Dintr-o data simt cum ma prinde strans de mana. Simt ca mi se taie picioarele.  Ma intorc si avea ochii larg deschisi. Ii dau drumul la mana si ies pe hol si incep a striga in gura mare:

-S-a trezit!

Vine medicul si imi cere sa ies afara pentru a-l putea consulta. Ies si o prind in brate pe Adda.  Eram foarte mirati si bucurosi.  Ma intrebau cum s-a trezit,  ce am facut?

In sfarsit… Sa speram ca tot raul s-a oprit aici!
Dar oare eram pregatita sa-i spun ce simt pentru el?