Protectorii Originii Verzi

Capitolul 2. Poarta secretă

Hey! Am reusit sa termin de scris acest capitol...m-am chinuit sa scriu cu diacritice :)) sa poata fi citit mai usor si sa ma invat sa scriu cu ele ^.^ Cea din imagine este Ebbie (noul personaj introdus) asa cum mi-o imaginez eu. Well...sper sa va placa capitolul acesta ;)

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

   Lumina artificială dată de becurile învechite nu era capabilă să lumineze îndeajuns coridoarele liceului “Aelston”. Fulegere repetate veneau în ajutorul sursei de lumină a holului, reusind astfel o iluminare mult mai bună. Pereţii albicioşi aveau noroc cu nenumaratele lucrari artistice expuse, înfrumuseţând prin culorile deschise utilizate. Pe fiecare uşă era scris numarul corespunzător sălii respective. Ochii cristalini ai Selenei priveau la toate numerele afişate, aşteptând cu nerabdare să găseasca ceea ce căuta.

-          105... 106... aceasta trebuie sa fie! Arătă cu degetul înspre o uşă din lemn arămiu gravată cu numarul “107”.

-          Nu te entuziasma prea tare. Se auzi o voce dragalaşă din apropierea Selenei. Femeia de servici care tocmai işi scoase mopul ieşi din “minunata sala de clasa” pe care o aşa zisă profesoară mi-a spus să o caut. Rosti dintr-o suflare.

-          Acelaşi lucru mi l-a spus si mie… Zise dezamagită Selene.

-          Apropo, eu sunt Ebbie. Întinse mana dreapta către Selene.

-          Selene, imi pare bine. Brunetei îi sări in ochi semnul pe care Ebbie il avea în palmă.

   Îl analiză dintr-o singura privire, asemanandu-l cu forma unei labe de tigru a căror gheare erau bine evidenţiate. Purtatoarea acestui simbol avea înălţimea Selenei, părul des, creţ, cu o lungime medie, prins în doua codiţe voluminoase. Blondul părului mergea de minune cu ochii mari şi verzi, conturaţi de gene arcuite. Îmbrăcămintea compusă din bluza in dungi cu umerii căzuţi, blugii pe alocuri franjuraţi şi perechea de bascheţi ponosiţi, descria perfect look-ul unei rebele.

-          Şi mie îmi pare bine! Zâmbi, scoţându-şi pentru câteva secunde bomboana aromată ţinută în gură.

   Selene zâmbi, uitându-se apoi la ceilalţi elevi din jurul lor, grabiţi să ajungă în sălile de clasă. Toţi ştiau unde trebuie să meargă, nu aveau dificultaţi in a-şi găsi clasele. Râdeau, chicoteau, unii se mai îmbrânceau glumind, zâmbete sincere înfrumuseţându-le chipurile. Locul care pentru cele două fete era străin şi bizar, pentru restul apărea precum o cladire obişnuită fara secrete sau parţi necercetate. Nu se putea ca doar ele să fie nou-venite în acel spaţiu imens, atât de întortocheat. Selene îşi mută privirea din nou către Ebbie.

-          Dacă aş fi fost doar eu cea care a fost îndrumată spre această...încapere, aş fi zis că sunt total aiurită. Îşi duse doua degete la bărbie în semn că se gândeşte. Dar fiindca eşti şi tu în aceeaşi situaţie, consider că cineva ne ascunde ceva.

-          Se poate să ai dreptate, dar ce fel de “enigme” pot exista într-o debara? Spuse pe un ton ironic, strâmbând din nas.

-          Ştiu şi eu... Zicând asta Selene simţi un impuls puternic de a deschide uşa din faţa ei.

   Fără a-şi mai pune vreo întrebare apăsă pe clanţă si înaintă în beznă urmata îndeaproape de Ebbie, care de data aceasta nu comentă nimic. Nu se opriră din mers deşi nu vedeau nimic în jurul lor. Uşa se trânti în urma lor cu un zgomot asurzitor capabil să sperie pe oricine. Selene îşi aşeză braţele înaintea corpului, temându-se că în curând se va trânti de vreo mătură, găleată sau raft plin cu produse de curaţat. Spre mirarea ei încă mai mergea înainte fără ca vreun obiect să îi anunţe capătul drumului.

-          Unde suntem? Avu curajul Ebbie să întrebe.

-          Nu am nici cea mai mica idee. Selene simţi cum Ebbie se agăţă de braţul ei.

      În aer se simţea o uşoară briză, un curent proaspăt care nicidecum nu putea exista în interiorul unei odăi minuscule. Sub paşii fetelor podeaua nu mai era atât de dreaptă, fină, asemanându-se mai mult cu pământul plin de hopuri şi denivelări uşoare existente în păduri. Selene atinse cu mâna peretele din dreapta ei, pipăind cu degetele formele şerpuite. Pielea albicioasă mângâie ramificaţiile imposibil de aparţinut unei camere normale. Prin unul dintre cele cinci simţuri deţinute de om puteai asemăna acel loc cu o pădure vârstnică sau un castel ros de veacuri cu pereţii invadaţi de rădăcinile copacilor. Mirosul curat a fost înlocuit cu parfumul toamnei creat de brazi, molizi, stejari şi alte specii plăcut mirositoare. Fetele înaintau inspirând puternic, stând aproape una de cealaltă. Ebbie se încurcă într-o rădăcină şi pierzându-şi echilibrul căzu peste Selene. Drumul luă brusc forma unei pante, cele două fete alunecând la vale. Nu durase mult şi se treziră pe burtă, pline de praf cu mici zgarieturi care începeau să le usture. O lumină blândă le ajută să îşi deschidă ochii, rămânând uimite în faţa locului care le înconjura.

-          Bine v-am regăsit domnişoarelor, deşi nu îmi doream să vă văd în modul acesta. Se auzi o voce pe care Selene o recunoscu imediat.

      Nu îi venea să creadă, era chiar vocea profesoarei Moore, cea vinovată pentru toate cele întâmplate. Se uită în jurul ei speriată şi fascinată în acelaşi timp. Încăperea arata asemeni unui loc magic. Milioane de rădăcini se înnodau deasupra tavanului, pereţilor şi a podelei. Gresia presărată cu frunze de forme diferite, pe jumătate acoperită de împletiturile copacilor, putea fi asemănată cu o tabliţă de şah. Lumina pătrundea pe alocuri însoţită de uşoare suflări ale vântului. Sunete aproape silenţioase se auzeau pe fundal, o simfonie întâlnită doar în cele mai adânci, necutreierate păduri.

-          Asta nu poate fi real... Se ridică Ebbie în capul oaselor, scuturându-şi de praf hainele.

-          Din fericire tot ce vedeţi este real, la fel de real ca şi misiunea voastră pe acest Pământ. Li se adresă doamna Moore.

-          O camera ca aceasta, o misiune... despre ce vorbiţi dumneavoastră acolo? Selene se ridică ajutată de Ebbie. Datorita căzăturii, colanţii îi erau rupţi pe alocuri formând acum o combinaţie între verde închis şi alb.

-          Fata cu părul dezastruos de murdar şi ciufulit are dreptate. Se afirmă o tânără înaltă şi suplă, care stătea alaturi de încă doi băieţi în spatele profesoarei.

      Copila avea o expresie încruntată şi braţele încrucişate, strânse la piept. Făcu încă doi paşi înainte, hotărâtă să îşi exprime punctul de vedere.

-          Nu înţeleg absolut nimic despre ce spuneţi dumneavoastră aici si sinceră să fiu nici nu îmi pasă. Nu am venit la acest liceu să fiu aruncată în nu stiu ce cameră plină de pământ şi praf. Spuse clar pe un ton autoritar, aruncându-şi din nou privirea asupra Selenei şi a noii ei camarade.

-          Mai taci, Isabel. Spuse un băiat chipeş, blond. Cu toţii suntem la fel de nedumeriţi ca şi tine... nu e nevoie să faci o dramă din asta. Zicând asta merse la Selene şi o luă de mână, făra strop de timiditate. Să stii că eşti frumoasă şi cu părul plin de... Se aplecă puţin şi îi desprinse o frunză uscată dintr-o şuviţă.

-          M...mulţumesc. Selene se ruşină la privirea insistentă a băiatului.

      Văzând toate astea, doamna Moore răsulfă plictisită, ducându-şi braţele la şolduri. Ştia că va fi o bătaie de cap să le explice la nişte copii toate informaţiile care trebuiau aflate. Îi vedea atat de nedumeriţi, stângaci si posibil mult prea mici pentru a putea întelege toate acestea. Dar nu mai era timp de pierdut deoarece forţele negative venite pentru a distruge, deja şi-au început planul de acţiune şi cu siguranţă erau cu mult înaintea lor.

      Bobocii trebuiau să devină capabili de a-şi invoca propri gardieni ai naturii şi asta în cel mai scurt timp.