Protectorii Originii Verzi

Capitolul 26.

   În adâncurile Pământului frigul domnea cu asprime peste zona unde se arătă mistica făptură. Toţi aşteptau cu inima la gură să audă povestea bărbatului fantomă. Selene făcu un pas în faţă, hotărâtă să vorbească.

-          Dar cum am putea noi...? Şuviţele de abanos ale copilei fluturau la orice bătaie uşoară a vântului.

-          Puteţi, şoaptele i se pierdură odată ce atinseră pereţii umezi. Prin îndeplinirea misiunii primite... Tăcu fixându-şi privirea asupra chipului Selenei.

-          Misiunea noastră... Bruneta auzi până acum de nenumărate ori acest cuvânt dar încă mai reuşea să-i stârnească un val de emoţii bizare.

-          Originea să ne-o apăraţi şi răul să-l alungaţi, vorbele-i erau însoţite de o urmă de disperare. Protejaţi împreună pietrele ca pe a voastră viaţă.

-          Suntem doar nişte copii, izbucni Luke, cum vă aşteptaţi să le ţinem piept ciudaţilor ălora? Spusele stafiei aduseră la suprafaţă o-nvălmăşeală de sentimente dominate atât de furie cât şi de curaj.

-          Întreaga noastră armată a căzut în faţa răului acum mulţi, mulţi ani, dar am reuşit să-i câştigăm Mamei Naturii, mamei noastre încă puţin timp...făcu o pauză ca şi cum ar fi avut nevoie să inspire profund. Îi trebuia timp pentru a putea strânge destulă magie verde, cu ea şi cu parte din sufletul ei a creat Gardienii perfecţi.

   Copiii ascultau tăcuţi, interesaţi de felul în care s-au născut Protectorii ce în ultimele săptămâni au ocupat un loc important în vieţile lor. Deşi nu erau altceva decât simplă magie sudată laolaltă, din momentul primei legături cu Purtătorii, ceva nemaipomenit luă viaţă undeva în trupul lor. O scânteie roşiatică prinse formă, pulsând fără oprire.

-          Dar de ce tocmai noi, Eric alungă tăcerea, de ce eu? Sunt un fricos şi jumătate. Băiatul cu ochelarii prăfuiţi, recunoscu fără jenă că se temea aproape de orice, însă nu îşi dădu seama că spunând aceste lucruri dovedi de fapt contrariul. Era nevoie de curaj, mult curaj pentru a-şi zice secretul în faţa prietenilor, profesorilor, chiar şi a unei fiinţe supranaturale.

-          Într-adevăr, sunteţi doar nişte copii cu un trup fragil şi lipsit de forţă, dar nimic din toate acestea nu au determinat-o pe Mama Naturii să vă aleagă, coborâ puţin vocea. Exteriorul este important numai pentru muritorii ce nu pot vedea dincolo de o imagine plăcută sau neplăcută... Mama noastră a putut vedea tot ceea ce deţineţi, la fel ca şi o suflare a vântului, elful alunecă brusc până în dreptul Selenei.

   Fata scoase un ţipăt şi făcu un pas înapoi. Palma lunguiaţă, îngheţată cu degete lungi şi drepte se plasă în zona inimii copilei.

-          Aici, vorbi cu ochii fixaţi pe propria-i palmă, aici se ascund tainele pentru care a-ţi fost aleşi.

   Tăcere, din nou un val de linişte coborâ în peştera unde pâlpâiau milioane de licăriri verzui. Văzându-l pe elful plecat de mult în tărâmul tăcerii şi ascultându-i vorbele sincere, copiii înţeleseră cât de important era ceea ce le-a fost dat. Nici chiar frica nu le putea tăia calea, un drum care dacă nu s-ar parcurge, ar costa nenumărate vieţi.

-          Cred că elevii noştri sunt pregătiţi pentru ce va urma, dacă nu te deranjează...ne poţi arăta calea ce duce mai departe? Consideră acel moment unul potrivit pentru a întreba cum s-ar putea coborâ în interiorul prăpastiei.

   Pupilele aproape transparente se mutară în direcţia profesorului. Sebastian rămase pe loc privindu-l în continuare fără strop de teamă. Dorea să pară cât mai impunător, neînfricat, încercând să le dea un exemplu bun elevilor săi.