Protectorii Originii Verzi

Capitolul 14. Iubirea, cheia către destin

Heya! Stiu ca nu am mai postat de vreo saptamana, scuzele mele :) Am scris capitolul asta de cateva zile dar obisnuita mea lene de a-l transcrie pe calculator mi-a cam stat in cale. Vreau sa va multumesc celor care cititi, pentru ca treceti pe la fiecare capitol *hugs* Mi-ar placea sa va aud si parerea...pana acum am scris destul de mult... vreau sa stiu daca va place, cum vi se pare ideea...etc. Nu trebuie sa-mi lasati un comentariu kilometric, fiti voi insiva... prefer sinceritatea si simplitatea XD

---------------------------------------------------------------------------------------------------------

   Zilele alături de bunici trecură repede, fără vreo altă întâmplare „magică”. Momentele de care te bucuri din plin se derulează cu o viteză căreia nu i te poţi opune. Clipele fericite rămân în urmă dar amintirea continuă să existe undeva adânc în inima ta.

   Selene adună toate lucrurile ei şi o ajută pe mama sa să le ducă la maşină. Când totul a fost gata, bunica brunetei o opri pentru a-i spune ceva. Zâmbi şi aduse de la spate un mic dar.

-          Asta e pentru tine. Îl oferi Selenei. Deschide-l doar când ajungi acasă, în camera ta.

   Spusele bunicii sunară puţin cam bizar, sau poate doar i se păruse. Acceptă micul cufăr conceput din lemn ce era sigilat de un lacăt minuscul.

-          Mulţumesc, dar ce conţine?

-          O să vezi, acum strânge-o în braţe pe bunica. Femeia îşi îmbrăţişă nepoata cu dragoste.

   Selene ascultă vorbele bunicii, inspiră încă odata aerul tare de munte şi se grăbi să urce în maşină. Drumul spre casă păru scurt comparativ cu celălalt.

   Seara de Duminică sosi în compania întunericului ce devoră bolta cerească. Aerul realiza piruete răcorind străzile tăcute pentru acea oră. Selene, moleşită în urma duşului călduţ, se aşeză pe pat ţinând darul oferit de bunica în faţa ei. Îl ridică să-l analizeze. Lacătul ce-l sigila avea intrarea sub formă de inimă. „Dar stai o secundă...bunica nu mi-a dat nici o cheie. Cum ar trebui sa deschid chestia asta?” . Privea nedumerită obiectul din lemn. „Poate a uitat de cheie”, gândi. Plimbă dintr-o mână într-alta cufărul deloc greu, cercetându-i toate părţile. Observă o inscripţie scrijelită pe baza lemnoasă.

-          „Cheia se află în inima ta”. Se strădui să citească.

   O ghicitoare? De una ca asta mai avea nevoie acum. Nu se pricepea la descifrat mesaje tainice, iar curiozitatea incinsă la maxim o făcea să-şi piardă răbdarea. Cum putea fi ascunsă o cheie „în inima” cuiva? Rostirea unor cuvinte frumoase nu ar funcţiona, asta fiind prea banal după părerea ei. „Ce am de ascuns în suflet?”, încercă să pătrundă în lăuntrul ei. O emoţie dureroasă săgetă stomacul copilei. Sângele-i clocotea la nivelul obrajilor oferindu-le o culoare rozalie. „El este...el şi-a făcut loc în inima mea”, astupă cu degetele ale sale buze moi. Sări din pat vrând să-şi pună la loc sigur cufărul. Îl ascunse printre hainele dezordonate. Renunţă momentan la dorinţa de a-l desface şi vedea ce e înăuntru, alegând un somn odihnitor în schimb.

   Razele blânde ale soarelui mângâiau pleoapele adormite care menţineau somnul activ.

-          Trezeşte-te frumoas-o. Un glas serios pătrunse în timpanele copilei.

-          Ce cauţi aici, visez? Încercă să se ridice trecându-şi palmele prin dreptul ochilor.

-          Nu visezi. Râspunse Kethther. Lumea mea nu a reuşit să mă mai ţină captiv, simţeam că trebuie să te văd. Mângâie cu o mână obrazul Selenei.

   Fata privea fix la el, incapabilă să-şi controleze bătăile puternice ale inimii. Atingerile lui dezmierdau pielea fină care l-ar fi implorat să nu se oprească. Selene luă mâna lui într-a sa, încrucişându-şi degetele. Băiatul, spiritul sau orice ar fi avea o piele îngheţată, dar totuşi atât de capabilă să transmită căldură.

-          Ce eşti tu de fapt, de ce-mi faci asta? Selene îl întrebă oarecum tristă.

-          Nu ştiu la ce te referi, iar de asemenea nu înţeleg toate schimbările din interiorul meu. Răspunse sincer Kethther. Dar simt că vreau să fac asta... Băiatul duse mâna la ceafa fetei, aducând-o atât de aproape încât frunţile lor erau unite acum.

   Buzele sale apetisante îi răpiră un sărut Selenei. O atingere apăsător de fină, o mişcare senzuală în care buzele lor făcură în sfârşit cunoştinţă.

-          Stai...eu... Selene se îndepărtă timidă.

-          Îmi pare rău, nu am vrut să... Kethther nu o scăpă din priviri.

-          Nu îţi cere scuze, a fost perfect. Se sprijini pe genunchi, îmbrăţişând gâtul băiatului cu braţele sale.

   Deşi emoţile o făceau să tremure, o mare parte din ea simţea nevoia de a-l atinge încă odată. Duse din nou buzele să le întâlnească pe ale lui. Kethther acceptă sărutul fetei şi lăsă mâinile să-i alunece pe talia ei. Era atras de micuţa brunetă şi de trupul ei plăpând. Vroia să o ţină în braţe, să-i perceapă căldura corpului, să-i mângâie pielea sensibilă. Un strop de conştiinţă aprins în interiorul său îi ordonă să înceteze.

-          Opreşte-te acum. Brunetul o desprinse din acea îmbrăţişare profundă. Cred că...e timpul să pleci la şcoală.

-          Ummm...că bine zici. Spuse roşie ca focul.

   „Unde mi-a fost capul?”, gândi ruşinată. „E Protectorul meu...”, scutură din cap încercând să uite scena precedentă.

-          Eu o să dispar acum, te las să te pregăteşti. Kethther dorea şi el ca întâmplarea dinainte să i se piardă din memorie.

   „Cum am putut? Trebuie să am grijă de ea, nu să fac lucruri de genul”. Gardianul vântului se mustră singur. „Mi-a fost aşa greu să mă opresc, ce naiba sunt instinctele astea?...Selene e încă mică”, plecă ducând cu el o oarecare vină.

-          Kethther, stai! Selene vru să-l oprească.

   Băiatul lua singur decizi, un lucru neobişnuit pentru un Protector. Se spunea că ei acţionau numai după ordinele Purtătorilor, nu erau concepuţi pentru a hotărâ ce trebuiau ori ce vroiau să facă. Kethther şi poate nu doar el, reuşea să priceapă încetul cu încetul acele emoţi apărute în adâncul său. Trecea printr-o schimbare, asta era sigur. Probabil lumea muritorilor i-a provocat toate astea, sau minunata fiinţă ce i-a fost dată să-l cheme la viaţă. Nu era încă sigur de nimic, dar cu siguranţă avea să afle.

   Selene se uita pierdută spre locul unde a stat băiatul. Un zgomot asemănător unei pocnituri veni din şifonierul ei. Scotoci printre haine până ce dădu de cufărul primit în dar. Observă uimită lacătul ce era acum deschis.

-          Cum s-a întâmplat asta? Nu îi venea să creadă ceea ce vedea în faţa ochilor.

   Deschise atentă obiectul. Inspectând conţinutul găsi un pergament gălbui făcut sul şi o coală înfăşurată, legată cu o panglică roşie. Viaţa ei era deja un calvar şi părea că are să se complice şi mai mult. Ce cuprindeau oare acele manuscrise? O nouă enigmă, vreun răspuns la toate întrebările sale sau poate doar o simplă scrisoare? Cine ar putea şti...