Ultimul dans...⚘️🥀

Capitolul 9

Timpul se sfărâmă în jurul lor, ca și cum realitatea ar fi o pânză fragilă, iar fiecare pas îi duce și mai departe de orice punct de reper. Pe măsură ce aerul devine mai dens și lumina mai palidă, fiecare dintre ei simte cum gândurile încep să devină nesigure, ca și cum ar pluti între trecut și prezent.

Ana se oprește, pierzându-se într-o imagine din copilărie, când asculta poveștile bunicului său despre locuri ascunse și timpuri apuse. „Am mai fost aici... într-un fel," murmură ea, uimită de claritatea amintirii.

Gabriel, văzându-o absorbită, simte cum o senzație ciudată îi apasă mintea. Deodată, simboluri stranii încep să apară pe trunchiul copacilor din jur. Erau ca niște mesaje codificate, aranjate într-un tipar pe care abia începea să-l recunoască.

„Alegerea nu este doar a noastră," spune el, ca și cum ar vorbi cu cineva nevăzut. „Ci a acestui loc..."

Pașii lor sunau înfundat pe solul moale, iar fiecare zgomot părea să fie absorbit de umbrele dense din jur. Pe măsură ce înaintau, fiecare simțea o prezență ciudată, o atenție nevăzută care le examina fiecare mișcare, fiecare gând.

Isabelle, aflată puțin mai în față, se opri brusc. Pe trunchiul unui copac de lângă ea, o formă ciudată începu să se contureze, ca o sculptură săpată direct în scoarță. Era o serie de simboluri, delicate și migăloase, ce păreau să se schimbe în lumina tremurândă.

„Uitați," șopti ea, arătând către inscripție. „Simbolurile astea... parcă le-am mai văzut."

Emil se apropie, studiind atent marcajele. „Par să fie simboluri străvechi... o limbă care vorbește dincolo de cuvinte. Poate sunt mesaje lăsate de alții care au fost aici."

„Sau de ceva care vrea să ne împingă într-o anumită direcție," adăugă Gabriel, privind sceptic în jur. „Trebuie să fim atenți. Aici, nimic nu este ceea ce pare."

Pe măsură ce observau simbolurile, un sunet începu să vibreze prin aer - un ecou de clopot, profund și tulburător, ca o chemare din adâncurile pădurii. Sunetul îi făcea să-și simtă inima bătând mai repede, iar în aer se simțea un amestec de teamă și fascinație.

Ana închise ochii, lăsând ecoul să pătrundă adânc în mintea ei. În acel moment, o imagine începu să prindă contur în fața ochilor ei - o poiană strălucind într-o lumină caldă, unde un copac imens, înconjurat de simboluri asemenea celor de pe trunchiul de lângă ei, părea să ascundă răspunsuri.

„Cred că suntem conduși spre un loc anume," spuse ea încet, deschizându-și ochii. „Un loc unde adevărul ne așteaptă. Poiana asta... o văd în mintea mea."

Încurajați de viziunea Anei, grupul porni din nou la drum, ghidat de acele simboluri ce apăreau intermitent pe trunchiurile copacilor, asemenea unor semne lăsate de o mână invizibilă. Fiecare pas îi apropia tot mai mult de ceva necunoscut și iminent, iar sunetul clopotului îi acompania, ca o chemare inevitabilă.

Pe măsură ce se apropiau de poiană, fiecare dintre ei simțea cum presiunea locului creștea. Îndoielile, regretele și fricile lor cele mai ascunse parcă ieșeau la suprafață, ca și cum pădurea le-ar fi cerut să-și confrunte propriul adevăr înainte de a păși în acel spațiu sacru.

Într-un final, au ajuns. Poiana se deschidea larg în fața lor, scăldată într-o lumină stranie, filtrată prin frunzișul copacilor. În mijloc, acel copac uriaș trona maiestuos, cu trunchiul său gravat cu simboluri și rădăcinile întinse asemenea unor brațe protectoare.

Gabriel se apropie de copac și, fără să ezite, își întinse mâna spre trunchiul său. În acel moment, o voce profundă și liniștită, diferită de tot ce auziseră până acum, începu să vorbească direct în mințile lor: