Ultimul dans...⚘️🥀

Capitolul 15

Când trecură prin poarta de energie, un val de căldură le îmbrățișă trupurile, iar aerul deveni dens și pulsant, ca o inimă uriașă ce bătea undeva în depărtare. Grupul se regăsi într-un peisaj straniu, un amestec între realitate și vis: cerul era o mare de culori în mișcare, iar pământul părea viu, cu lumini ce se aprindeau și se stingeau sub pașii lor.

„Unde suntem?” murmură Emil, privind în jur cu o expresie de uimire și teamă.

„Nu mai contează unde suntem,” răspunse Gabriel. „Contează doar ce urmează.”

În fața lor, o structură colosală se ridica spre cer, ca un templu din lumină și umbră. Ușile imense erau sculptate cu simboluri familiare, ecouri ale labirintului și ale altarului.

„Acesta e sfârșitul drumului?” întrebă Isabelle, vocea ei trădând o urmă de speranță.

Ana clătină din cap. „Nu sfârșitul. Încă un prag.”

Pe măsură ce se apropiau de templu, simțeau o forță invizibilă care le cântărea fiecare pas, fiecare gând. Ușile se deschiseră fără niciun sunet, dezvăluind un interior vast, strălucitor, unde timpul părea să fie suspendat.

În centrul încăperii se afla o masă masivă din cristal, iar deasupra ei plutea o sferă de lumină pură, vibrantă, ca o inimă ce emana o energie copleșitoare.

Victor fu primul care vorbi: „Acesta este răspunsul. Adevărul pe care l-am căutat.”

„Sau încercarea finală,” adăugă Ana, pășind înainte cu prudență.

O voce profundă și răsunătoare umplu spațiul:
„V-ați dovedit curajul, sacrificiul și sinceritatea. Dar adevărul suprem nu se dăruiește. Trebuie să-l revendicați.”

„Cum?” întrebă Gabriel, înfruntând golul din fața lor.

Vocea continuă, mai gravă:
„În fiecare dintre voi există o parte din răspuns. Însă pentru ca adevărul să fie complet, cineva trebuie să devină custodele lui. Să accepte povara de a cunoaște totul – trecutul, prezentul și viitorul – și să fie transformat pentru totdeauna. Cine va face alegerea?”

Cuvintele umplură încăperea cu o greutate zdrobitoare. Grupul schimbă priviri încărcate de îndoială. Apoi, Ana făcu un pas înainte.

„Dacă nimeni altcineva nu poate... voi fi eu.”

Gabriel întinse mâna spre ea, oprindu-o. „Nu putem lăsa asta doar pe umerii tăi. Trebuie să găsim o altă cale.”

Victor interveni, ținând încă sfera pe care o păstrase de la începutul călătoriei lor. „Poate că această povară nu trebuie să fie a unuia singur. Dacă toți am contribui…”

Vocea întrerupse discuția lor:
„Doar unul poate purta adevărul, dar toți trebuie să-și dea consimțământul. Dacă un singur suflet refuză, răspunsul va fi pierdut pentru totdeauna.”

Isabelle privi în jos, mușcându-și buza. „Nu avem de ales, nu-i așa? Tot ce am făcut până acum ne-a adus aici.”

Grupul își întinse mâinile spre Ana, fiecare punându-și palma peste a ei. Emil vorbi primul: „Suntem cu tine.”

„Întotdeauna,” adăugă Isabelle.

Lumina din sferă deveni mai intensă, iar energia începu să-i înconjoare, ridicându-i de la sol. Ana simți un val de căldură copleșitoare, urmat de o claritate stranie, ca și cum tot universul se deschidea înaintea ei.

Pe măsură ce lumina pătrundea în ființa ei, Ana înțelese. Adevărul nu era doar despre ceea ce era ascuns, ci despre tot ce putea fi revelat – un ciclu nesfârșit de cunoaștere și mister.

Când energia se risipi, Ana căzu în genunchi, dar ochii ei erau luminoși, strălucind ca stelele. Ceilalți o priviră cu uimire și teamă.

„Ești bine?” întrebă Gabriel, apropiindu-se de ea.

Ana ridică privirea, un zâmbet slab pe buze. „Da. Dar nimic nu va mai fi la fel.”

În acel moment, templul începu să vibreze, iar zidurile se desfăceau încet, dezvăluind o vastă întindere de lumină pură, care părea să se extindă la infinit. Grupul rămase nemișcat, privind cum structura în care se aflaseră se dizolva, devenind parte din energia care îi înconjura.

„Ce se întâmplă?” întrebă Isabelle, luând un pas înapoi, instinctiv.

Ana se ridică încet, mâinile tremurându-i de la intensitatea transformării pe care o experimentase. Vocea ei era calmă, dar părea să vină dintr-un loc mult mai profund decât înainte.
„Timpul și spațiul nu mai sunt așa cum le știam. Adevărul pe care l-am revendicat ne-a scos dincolo de limitele realității.”

Victor privi spre vastitatea de lumină, ținând în continuare sfera în mână. „Și ce urmează acum? Am înțeles tot ce trebuia? Sau tocmai am deschis o nouă etapă?”

Ana închise ochii, lăsând energia să-i curgă prin vene. Fiecare parte a ei părea să fie conectată la ceva mult mai mare, dar această conexiune venea cu o greutate pe care abia începea să o înțeleagă. „Adevărul nu se termină aici. Este un pod. O cale către ceva mai mare decât putem concepe. Dar și mai periculos.”

Brusc, pământul începu să tremure, iar din lumina infinită din fața lor se materializă o nouă formă. Un uriaș portal întunecat apăru, un contrast izbitor cu energia luminoasă din jur. Portalul pulsa, emana un zgomot profund, ca o chemare.

Gabriel păși instinctiv în fața grupului. „Acesta e următorul pas. Știam că adevărul nu vine fără consecințe.”

„Sau fără alegeri,” adăugă Isabelle, privind spre Ana.

Vocea familiară reveni, acum mai blândă, dar la fel de răsunătoare:
„Ați căpătat adevărul, dar fiecare răspuns vine cu o responsabilitate. Portalul vă va duce la sursa tuturor lucrurilor. Acolo veți înțelege scopul vostru. Dar... odată ce pășiți prin el, nu mai există cale de întoarcere.”

„Ce înseamnă asta?” întrebă Emil, cu vocea tremurândă. „Vom muri? Sau... vom deveni altceva?”

Ana își îndreptă privirea asupra grupului, ochii ei strălucind ca niște galaxii în miniatură. „Nu e vorba de moarte. E vorba de transcendere. Dar asta înseamnă să renunțăm la tot ce eram înainte. Să devenim cu totul noi. Și să acceptăm ce urmează, indiferent de cost.”

Victor strânse sfera în palmă, apoi o lăsă să cadă la pământ. Aceasta se deschise, iar din ea se ridică o lumină asemănătoare cu cea din portal. „Adevărul e deja parte din noi. Nu avem de ales decât să-l urmăm.”

Grupul schimbă o ultimă privire. Fiecare dintre ei simțea greutatea deciziei, dar și o dorință inexplicabilă de a merge înainte.

Ana se apropie de portal și întinse mâna spre el. „Fiecare pas ne-a adus aici. Nu mai e cale de întoarcere, dar nici nu mai vrem să ne întoarcem.”

Unul câte unul, ceilalți o urmară, fiecare pășind prin portal, lăsând în urmă tot ce fuseseră.

Dincolo de portal, grupul simți un val de energie atât de intens, încât părea să le dizolve limitele corpului și minții. În locul acestora, rămânea doar conștiința pură, conectată la un întreg mai mare decât ar fi putut concepe vreodată.

Și totuși, în mijlocul acestui haos sublim, o nouă formă de ordine începea să se contureze. Era un loc unde timpul nu exista, unde trecutul și viitorul erau unul.

Dar chiar și aici, în această stare de transcendență, o umbră începu să se materializeze, cu o prezență copleșitoare. Era un ecou al tuturor alegerilor lor, o entitate care părea să le vorbească prin însăși existența lor:
„Ați ajuns departe, dar călătoria abia începe. Adevărul v-a transformat, dar acum trebuie să-l păstrați... și să luptați pentru el.”

În timp ce vocea se estompa, un nou peisaj începu să se materializeze în jurul lor. Era mai straniu decât tot ce văzuseră până acum – un amestec de tărâmuri familiare și necunoscute, fiecare pulsând cu viață proprie.

Grupul se privi unul pe altul, simțind o conexiune mai profundă decât oricând. Ana, cu o lumină blândă în ochi, șopti:
„Nu suntem singuri. Și nici nu vom fi vreodată.”

,,Va urma"