Ultimul dans...⚘️🥀

Capitolul 20

Grupul se afla acum în mijlocul unei lumi noi, în care granițele realității păreau să fi fost șterse, iar timpul își pierdea sensul. În jurul lor, totul pulsa cu o energie aproape tangibilă, iar aerul era încărcat de o vibrație stranie, ca și cum universul însuși își schimba structura. Pășind pe acest teren necunoscut, fiecare dintre ei simțea cum se adâncește într-o mare de posibilități, dar și de pericole.

Ana privind în jur, dar tot ce putea vedea erau forme vag conturate, umbrele unei lumi paralele, o realitate difuză, un spațiu între lumi, unde nimic nu era stabil. „Unde suntem?” întrebă ea, vocea îi tremura ușor.

„Aici,” răspunse Gabriel, privindu-i cu ochii încleștați de neliniște. „Suntem în marginea tuturor lucrurilor. În locul unde adevărul nu mai este doar o idee, ci o forță care modelează totul.”

„Dar ce trebuie să facem acum?” Isabelle întreba, fruntea ridată de confuzie. „Cum știm ce să alegem în acest loc? Ce mai rămâne de făcut?”

Un fior străbătu aerul, iar lumina ce se reflecta din jurul lor părea să se răspândească dintr-o sursă nevăzută, devenind tot mai intensă. Victor ridică mâna, indicând un drum abia vizibil în fața lor. „Privind în jur, nimic nu mai pare familiar. Dar este o cale. Poate că nu este despre unde suntem, ci despre ce suntem dispuși să lăsăm în urmă. Poate că adevărata provocare este ce vom deveni.”

Ana își trase aer adânc în piept și păși înainte. „Așa este. Nu mai există întoarcere. Călătoria aceasta nu a fost doar despre descoperirea unui adevăr ascuns, ci despre a înfrunta tot ce am fost înainte și a ne lăsa în urmă acele părți care ne țineau captivi.”

Timpul, în această realitate, părea să nu mai urmeze tiparele cunoscute. Cei cinci simțeau cum fiecare pas pe acest tărâm nesigur le zguduie echilibrul, iar cu fiecare secundă care trecea, lumea din jur se transforma. Totul se distorsiona, ca o reflexie pe apă care tremura din cauza vântului, lăsând în urmă doar fragmente de realitate.

„Este ca și cum am fi pe cale să devenim parte din ceea ce am căutat,” spuse Gabriel, ridicând privirea spre un cer fără stele, unde norii păreau să se amestece cu lumina. „Dar suntem pregătiți să plătim prețul? Suntem cu adevărat gata să înfruntăm tot ce va veni dincolo de aceste uși?”

Victor se opri și se uită la el, o tăcere adâncă între ei. „Nu suntem niciodată cu adevărat pregătiți. Dar alegerea nu mai e doar despre ce vrem, ci despre ce suntem dispuși să devenim. Dacă suntem hotărâți, adevărul ne va transforma, dar asta nu înseamnă că va fi ușor.”

În fața lor, un alt portal se deschise brusc, o lumină strălucitoare, dar rece, ce părea să nu fie nici de zi, nici de noapte. În spatele luminii, un drum se întindea, șerpuit și nesigur, dar un drum ce se adâncea în necunoscut.

„Cât de adânc trebuie să pătrundem?” întreabă Isabelle, privindu-l pe Gabriel. „Cum știm dacă alegerea noastră e corectă? Dacă acest drum este adevărul pe care îl căutam?”

„Nu vom ști niciodată dacă este corect,” răspunse el, cu o voce calmă. „Adevărul nu se poate măsura decât în pașii pe care îi facem, în drumul pe care îl urmăm. Acum tot ce putem face este să mergem mai departe, fără îndoieli.”

Și, astfel, cu privirile lor adâncite în tăcerea din jur, grupul păși înainte, fără să privească în urmă. Lumea continuă să se modifice sub pașii lor, iar fiecare colț, fiecare umbră din jur, părea să le ofere un nou indiciu, o nouă alegere, o nouă realitate ce aștepta să fie dezvăluită.

Călătoria lor nu era doar despre destinație. Era despre transformarea lor, despre ce deveniseră, și despre cum adevărul și lumina aveau să își găsească locul în această lume din care și ei făceau acum parte.

„Va urma…”