Ultimul dans...⚘️🥀

Capitolul 10

Cu fiecare pas făcut prin lumină, aerul devenea mai dens, iar simțurile lor mai ascuțite. Podeaua de sub picioarele lor părea să fie dintr-un material translucid, cu o textură care pulsa ușor, aproape ca o inimă vie. Pe măsură ce înaintau, spațiul în jur se deschidea, transformându-se într-o încăpere vastă, inundată de o lumină aurie.

Gabriel se opri primul, ridicând o mână ca semn să stea pe loc.
- Simțiți asta? întrebă el, cu voce scăzută.

În jurul lor, pereții înalți erau sculptați cu modele complicate, care păreau să prindă viață sub lumină. Pe podea, umbrele lor se mișcau într-un dans ciudat, de parcă erau ghidate de o forță invizibilă. Grupul înainta precaut, fiecare încercând să înțeleagă ce era acest loc.

Victor fu primul care rupse liniștea, apropiindu-se de una dintre coloanele masive care susțineau încăperea.
- Priviti aici, spuse el, arătând spre niște simboluri gravate adânc în piatră. E o limbă veche... poate mai veche decât tot ce cunoaștem.

- Și totuși pare familiară, adăugă Elisabeta, trecând degetele peste liniile delicate.

Ana se opri lângă ea, privind cum umbrele de pe coloane păreau să-i urmeze mișcările.
- Parcă ne privesc, spuse ea. Sau ne studiază...

Un sunet profund și grav începu să răsune în încăpere, făcând podeaua să vibreze sub picioarele lor. În același timp, umbrele de pe pereți se desprindeau încet, conturându-se într-o masă amorfă care se aduna în centrul sanctuarului.

- Ce se întâmplă? șopti Emil, strângând din reflex brațul Anei.

Umbrele se contopiră, formând o figură umanoidă, cu trăsături vagi, dar cu ochii strălucitori ca două stele îndepărtate. Figura își întinse brațele, iar vocea care urma avea o tonalitate care părea să vină din adâncurile timpului.

- Adevărul cere sacrificiu. Sunteți pregătiți să renunțați la ce credeți că știți?

Grupul rămase nemișcat, fiecare simțind un amestec de teamă și curiozitate. Isabelle, însă, făcu un pas înainte, privindu-l direct pe cel din umbră.
- Ce sacrificiu? Ce vrei de la noi?

- Totul. Nimic. Doar alegerea voastră. O alegere care va defini viitorul, răspunse figura, glasul său reverberând în fiecare colț al încăperii.

Isabelle se întoarse spre ceilalți, ochii ei aruncând scântei de determinare.
- Nu avem de ales. Suntem aici pentru un motiv. Dacă ezităm, pierdem tot.

Ana își mușcă buza, încercând să-și alunge teama. Se uită spre Emil, care dădu din cap încet, ca și cum ar fi încercat să-și convingă mai mult pe el însuși decât pe ceilalți. Gabriel, pe de altă parte, strânse din maxilar, ca un soldat pregătit să înfrunte o bătălie necunoscută.

- Bine, spuse el. Ce trebuie să facem?

Umbra își ridică o mână și, ca prin magie, în aer se materializă trei obiecte: o cheie veche, o sferă strălucitoare și un pumnal întunecat. Fiecare părea să vibreze de energie.

- Fiecare dintre voi trebuie să aleagă unul. Alegeți cu înțelepciune, căci obiectul vă va lega destinul.

Elisabeta se apropie prima, privindu-le atent. Mâna ei se opri asupra cheii, iar când o atinse, cheia începu să pulseze ușor, ca și cum ar fi fost vie.
- Aleg cheia, spuse ea cu o voce fermă.

Victor urma, ezitând pentru un moment înainte să ia sfera strălucitoare.
- Mi se pare că asta... conține răspunsurile, spuse el, mai mult pentru el însuși.

Ana privi lung pumnalul. Simțea o atracție stranie către el, deși o parte din ea ezita. Emil, însă, puse o mână pe umărul ei.
- Eu o să-l iau, zise el.

Când Emil atinse pumnalul, o explozie de lumină invadă încăperea, iar grupul fu împins înapoi de o forță invizibilă. Umbra râse profund, iar vocea sa deveni mai tăioasă.
- Alegerea e făcută. Dar sunteți cu adevărat pregătiți pentru ceea ce urmează?

Podeaua începu să se crape sub picioarele lor, iar grupul fu aruncat în aer liber, căzând printr-un tunel de lumină. Fiecare simțea cum realitatea li se destramă în jur, ca și cum erau aruncați într-un vis din care nu puteau scăpa.

În cele din urmă, căzura într-o grădină misterioasă, unde lumina era stranie, iar aerul părea încărcat cu o energie ciudată. În fața lor, un labirint imens se întindea, cu pereți vii care se mișcau încet, ca niște respirații.

Isabelle se ridică prima, privindu-i pe ceilalți.
- Nu mai putem da înapoi. Labirintul e aici pentru a ne testa. Dacă nu găsim calea, nu vom mai ieși niciodată.

Gabriel se apropie de ea, uitându-se în ochii ei cu o intensitate care o făcu să tresară.
- Atunci să nu pierdem timpul, spuse el.

Cu inimile grele, dar hotărâți, grupul păși în labirint, conștienți că fiecare alegere avea să-i apropie sau să-i îndepărteze de adevăr.Pereții vii ai labirintului păreau să reacționeze la prezența lor, schimbându-și forma cu fiecare pas. O lumină slabă, fantomatică, se strecura printre crăpături, ghidându-i, dar în același timp ridicând întrebarea dacă îi conducea spre salvare sau pierzanie.

Pe măsură ce înaintau, zgomote ciudate începeau să răsune din adâncuri. Pași grăbiți, șoapte indistincte, ecouri ale unor glasuri necunoscute care păreau să le pronunțe numele. Fiecare dintre ei simțea o apăsare tot mai puternică, ca și cum labirintul însuși le scormonea în minte cele mai întunecate temeri și dorințe.

Ana se opri brusc, lipindu-se de un perete care pulsa încet sub palma ei.
- Simțiți asta? murmură ea. E ca și cum pereții... respiră.

Gabriel privi în jur, încercând să-și stăpânească neliniștea.
- Sau ne ascultă, completă el.

Deodată, un râs ascuțit, aproape inuman, străpunse liniștea. Victor scoase sfera strălucitoare pe care o alesese, iar lumina ei deveni brusc mai intensă, ghidându-le privirile spre un culoar care nu fusese acolo înainte.

- Cred că asta ne arată drumul, spuse Victor, cu un amestec de uimire și teamă.

Isabelle însă, părea sceptică.
- Sau e o capcană. Labirintul pare să răspundă la ce purtăm cu noi, la alegerile noastre. Dacă ne lăsăm ghidați doar de instinct, s-ar putea să fim pierduți.

Elisabeta, ținând cheia în mână, simți o atracție ciudată spre o altă direcție, unde un simbol luminos se proiecta pe unul dintre pereți.
- Poate trebuie să ne împărțim, sugeră ea cu ezitare. Dar asta e riscant...

Emil, ținând pumnalul întunecat, privi atent în ambele direcții.
- E riscant să rămânem împreună și să ignorăm orice altă cale. Dacă fiecare obiect ne arată o parte a adevărului, poate trebuie să le urmăm separat.

Ana simți un fior rece pe șira spinării. Ideea de a se despărți o neliniștea profund. Dar o voce interioară îi șoptea că această încercare nu avea să fie una ușoară sau lipsită de sacrificii.

- Dacă ne despărțim, cum ne vom regăsi? întrebă ea.

Victor își întoarse privirea spre labirint.
- Poate că asta nu trebuie să știm acum. Poate că scopul e să ne confruntăm fiecare cu ceva ce doar noi putem înfrunta.

Gabriel aprobă din cap, deși părea tensionat.
- Alegem căile noastre, dar rămânem concentrați. Oricare ar fi capătul acestui labirint, vom găsi o cale de a ne reuni.

Cu reticență, grupul se împărți, fiecare luând direcția către care îl atrăgea cel mai mult obiectul pe care îl purta. Lumina începu să se estompeze în spatele lor, iar labirintul se schimbă din nou, transformându-se într-un adevărat teatru al umbrelor și iluziilor.

Pentru fiecare dintre ei, calea avea să devină o confruntare cu propriile slăbiciuni și secrete ascunse, iar labirintul nu le oferea nicio promisiune că vor reuși să se regăsească.

„Va urma..."