Ultimul dans...⚘️🥀

Capitolul 11

Labirintul îi absorbea complet, pereții săi respirând lent, aproape imperceptibil, ca o entitate vie. Fiecare pas înainte părea să fie și un pas mai aproape de o destinație necunoscută, dar apăsătoare.

Ana mergea cu ochii concentrați pe drumul din față, încercând să ignore umbrele care păreau să se adune în colțurile vizibile doar cu coada ochiului. Emil îi era aproape, tăcut, dar tensiunea dintre ei era palpabilă. În spate, Gabriel și Isabelle păreau să schimbe priviri, unul sceptic, celălalt nervos. Elisabeta și Victor completau grupul, fiecare pierdut în propriile gânduri.

Deodată, drumul se împărți în două direcții, iar pereții labirintului începură să vibreze ușor, ca un avertisment.

- E clar, trebuie să alegem, spuse Gabriel, privind în jur. Dar cum alegem? Ambele căi par la fel de greșite.

Victor ridică sfera luminoasă pe care o alesese mai devreme, iar aceasta începu să strălucească mai puternic înspre calea din stânga.
- Cred că asta ne arată drumul.

- Sau poate doar crezi că știe ce face, îl contrazise Isabelle. Cine ne garantează că sfera asta nu ne duce într-o capcană?

- Și ce propui? întrebă Emil, cu un ton vizibil iritat. Să ne întoarcem? Să stăm aici și să așteptăm să se prăbușească labirintul peste noi?

Ana ridică o mână, cerând liniște.
- Dacă continuăm să ne certăm, nu vom ajunge nicăieri. Poate că răspunsul nu stă în obiectele noastre, ci în noi. Ce simțim fiecare?

Tăcerea se așternu. Elisabeta, care ținea cheia strânsă în mână, făcu un pas înainte spre calea din dreapta.
- Nu știu de ce, dar ceva mă atrage spre aici. Cheia... pare să reacționeze, dar nu înțeleg de ce.

Gabriel o privi atent, cântărind opțiunea.
- Bine, dacă cheia te ghidează acolo, poate ar trebui să o urmăm pe Elisabeta.

- Stai puțin, interveni Isabelle. De ce ar avea cheia dreptate mai mult decât sfera?

Confuzia și tensiunea escaladau rapid. Pereții labirintului începeau să se miște mai vizibil, apropiindu-se încet, ca un mecanism care răspundea la indecizia lor.

Ana închise ochii pentru o clipă, încercând să ignore zgomotele în creștere. În interiorul minții ei, o voce slabă părea să-i șoptească: „Nu toate drumurile duc la adevăr. Uneori, adevărul se ascunde în cel mai neașteptat loc."

- Ne despărțim, spuse ea brusc.

- Ce? izbucni Emil. Ești nebună?

- Nu avem altă opțiune, continuă Ana, hotărâtă. Pereții se mișcă. Dacă nu luăm o decizie, vom rămâne blocați aici. Victor și Elisabeta pot merge pe drumul din dreapta. Noi ceilalți vom merge pe cel din stânga. Oricare grup găsește ceva, trebuie să găsească o cale să semnalizeze.

După câteva momente de ezitare, grupul acceptă planul, deși nimeni nu părea convins că era corect.

Drumul din stânga

Ana, Emil, Gabriel și Isabelle pășiră pe calea luminată slab de sfera lui Victor, care începea să-și piardă din intensitate pe măsură ce se îndepărtau de el. Drumul devenea tot mai strâmt, iar umbrele dansau frenetic pe pereți.

- Simțiți asta? șopti Gabriel, oprindu-se brusc.

Aerul devenise rece, aproape înghețat. În fața lor, un zid uriaș, sculptat cu aceleași simboluri misterioase, bloca trecerea. În mijlocul zidului se afla o deschizătură sub formă de ochi, care părea să pulseze ușor.

Isabelle se apropie, fascinată și înspăimântată deopotrivă.
- Cred că trebuie să punem ceva acolo, spuse ea, arătând spre deschizătură.

Ana simți o greutate inexplicabilă în buzunar. Scoase o mică amuletă pe care nu-și amintea să o fi luat vreodată cu ea. Amuleta părea să pulseze în același ritm cu deschizătura din zid.

Fără să stea pe gânduri, o așeză în ochiul sculptat. Un sunet ascuțit răsună, iar zidul începu să se destrame, dezvăluind o încăpere ascunsă. Înăuntru, o oglindă uriașă ocupa întreaga încăpere, dar reflexiile lor nu erau normale. Fiecare dintre ei vedea ceva diferit, o versiune distorsionată a lor înșiși.

- Ce-i asta? șopti Gabriel.

Isabelle privi atent oglinda. În reflecția ei, o altă persoană îi zâmbea, cu ochii plini de cruzime.
- Adevărul, spuse ea, cu un nod în gât. Dar nu sunt sigură că suntem pregătiți să-l vedem.

Drumul din dreapta

Victor și Elisabeta înaintau în tăcere. Cheia din mâna Elisabetei începea să strălucească mai intens, ca și cum îi ghida spre ceva important. Drumul lor ducea spre o sală circulară, cu o masă în centru. Pe masă se aflau mai multe pergamente vechi, iar pe pereți erau gravate imagini cu labirintul.

- Cred că aici e o hartă, spuse Victor, studiind atent simbolurile. Dar... ceva lipsește.

Elisabeta întinse cheia, care începu să vibreze și să lumineze, dezvăluind linii ascunse pe pergamente. O imagine clară a labirintului apăru în fața lor, dar avea un avertisment: „Adevărul nu e complet decât dacă toate părțile se reunesc."

- Trebuie să ne întoarcem la ceilalți, spuse Elisabeta, decisă. Dacă nu găsim cealaltă parte a adevărului, nu vom ieși niciodată de aici.

Reuniunea

Cele două grupuri reușiră să se regăsească în punctul de separare, fiecare purtând cu sine o parte din răspunsuri. Elisabeta așeză cheia în centrul oglinzii, iar aceasta dezvălui o nouă cale, una care pulsa cu lumină intensă.

- Asta e, spuse Ana. Suntem mai aproape de adevăr.

Dar în timp ce pășeau înainte, o nouă voce răsună din umbrele labirintului:
- Ați trecut testele, dar adevărul complet cere un ultim sacrificiu. Sunteți pregătiți?

„Va urma..."