Ultimul dans...⚘️🥀

Capitolul 13

Când ultima rază de lumină se risipi, grupul simți pământul sub picioare, ferm și rece. Nu mai erau în labirint. În jurul lor, se întindea un peisaj necunoscut: o câmpie vastă, acoperită de o ceață densă, ce părea să pulseze în ritmul bătăilor lor de inimă. Aerul avea o greutate ciudată, ca și cum adevărurile nevăzute ale lumii îi înconjurau și îi observau.

Ana își trecu mâna prin păr, încercând să își limpezească gândurile. „Ce s-a întâmplat cu noi? Simt că ceva lipsește… și, în același timp, că sunt mai ușoară.”

Isabelle își privi mâinile, observând cum pielea îi strălucea slab, ca o urmă a transformării prin care trecuseră. „Am lăsat ceva în urmă. Dar ce am câștigat în schimb?”

Gabriel, mai tăcut decât de obicei, cercetă orizontul. „Adevărul. Acesta e prețul pe care l-am plătit pentru a continua.”

Pe măsură ce vorbea, ceața începu să se ridice, dezvăluind în fața lor o structură imensă, ca un turn sculptat din lumină și umbră. Se ridica spre cerul întunecat, iar la bază, o ușă masivă părea să aștepte prezența lor. Inscripții strălucitoare pulsau pe suprafața ușii, într-o limbă necunoscută, dar care părea să le șoptească numele.

Victor, încă ținând sfera pe care o alesese, făcu un pas înainte. „Acolo ne așteaptă răspunsurile. Tot ce am căutat până acum.”

Emil se uită cu neîncredere la turn. „Sau poate e doar o altă încercare. Cum putem ști că nu vom pierde mai mult dacă intrăm?”

Ana își ridică privirea spre el, iar în ochii ei se putea citi o hotărâre fermă. „Nu mai putem da înapoi. Nu după ce am sacrificat o parte din noi pentru a ajunge aici.”

Grupul se apropie încet de ușă, fiecare pas fiind însoțit de un sentiment tot mai intens de anticipare. Pe măsură ce ajungeau mai aproape, inscripțiile de pe suprafața ușii începeau să se miște, formând cuvinte în limba lor:

„Adevărul vă așteaptă, dar nu fără un preț. Intrați doar dacă sunteți dispuși să înfruntați tot ce este ascuns în voi.”

Gabriel întinse mâna spre ușă, dar se opri. „Dacă acest loc ne pune din nou la încercare, trebuie să fim pregătiți. Nimeni nu trece singur prin asta.”

Isabelle îi strânse mâna și spuse, cu o voce calmă: „Atunci să intrăm împreună.”

Fără să mai ezite, Gabriel împinse ușa, iar aceasta se deschise cu un sunet profund, dezvăluind un interior scăldat într-o lumină aurie. Pe măsură ce pășeau unul câte unul, senzația de familiaritate îi copleși, ca și cum intrau într-un loc care era mereu parte din ei.

În fața lor se întindea o cameră circulară, cu podeaua acoperită de simboluri străvechi și pereții reflectând imagini din trecutul fiecăruia. Fiecare pas îi purta mai adânc în amintiri, iar în centrul camerei, un piedestal sculptat părea să aștepte ultima lor alegere.

„Acesta este finalul nostru… sau începutul,” șopti Ana, privind piedestalul cu o expresie de reverență.

Dar înainte ca cineva să poată răspunde, o voce familiară răsună în încăpere, umplând spațiul cu ecouri: „Adevărul nu este doar despre ce descoperiți, ci și despre ce sunteți dispuși să acceptați.”

,,Va urma"