Hunted

1. Promisiuni

1. Promisiuni

-Christina ! Vocea tatei ma trezeste din transa indusa de splendoarea rasaritului pe care-l urmaresc de cateva zeci de minute.

Nu-i raspund si las linistea sa se astearna in casa, mutandu-mi barbia in cealalta palma. Pasi grabiti se aud urcand scarile casei, din ce in ce mai aproape de camera mea, apoi un ciocanit usor in usa din lemn si o alta strigare a numelui meu.

-Intra. Spun usor, abia auzindu-ma.

Tata isi face aparitia in incapere, imbracat in clasicul sau costum la dunga.

-Esti in regula, Chris ? Vocea sa e blanda si ingrijorata. Imi desprind privirea de peisajul de pe fereastra si o fixez in ochii sai, intorcandu-mi totodata si corpul.

-Da, tata. M-am trezit mai devreme azi. S-a intamplat ceva ? Intreb, precautia fiind prezenta in tonul meu.

-Scumpo, tii minte cand ti-am zis sa ai incredere in mine ?

-Imi zici asta aproape zilnic. Cum as putea uita ? Nu ma pot abtine sa nu-mi rostogolesc ochii.

-Bine, pentru ca acum e acel moment in care trebuie sa ma asculti si sa crezi in mine.

-Tata, nu ma speria. O urma de alarmare infloreste in mintea mea.

-Christina, trebuie sa plecam.

Ma incrunt la el, dar isi mentine expresia serioasa si impunatoare, aceea care transmite "nu mi te poti impotrivi".

-Ce ? Unde sa plecam, tata ?

-Nu pot sa-ti spun mai multe. Trebuie doar sa stii ca e vorba de siguranta ta. Chiar de viata ta. Cuvintele par ca-l ard in timp ce le rosteste.

-Ma sperii. Ce poate fi atat de grav ?

-Chris, nu avem timp acum sa-ti dau explicatiile pe care ar fi trebuit sa ti le dau cu ani de zile in urma. Trebuie sa-ti faci bagajele in acest moment fiindca la amiaza ai avion catre Londra.

Automat ochii mi se maresc intr-o expresie cuprinsa de stupoare.

-Am ? Intreb ascutit, simtind cum imi pierd controlul. N-am fost mai confuza in toata viata mea.

-Da, eu nu vin cu tine. Ma uimeste tonul sau serios, dar totusi indurerat. Se apleaca spre mine si imi cuprinde umerii, privindu-ma bland, dar plin de ingrijorare. Uite, scumpo, am sperat toata viata ca ziua asta nu va veni, dar in adancul sufletului stiam ca se va intampla odata si-odata. Esti in pericol, draga mea, si tot ce e de facut acum e sa te ascund din fata lui, sa te duci departe de mine. Esti majora si a venit timpul sa iei viata in piept.

Rasuflu socata. Tocmai ma da afara din casa si ma pune sa fiu independenta ?

-Tata.. Suier, inca cu gura cascata.

-Te rog, nu mai pune alte intrebari. N-ai idee cat de greu imi e si stiu ca esti confuza si speriata, dar trebuie sa ma asculti. Vei intelege mai tarziu. Acum, te implor, fa-ti bagajele. Trebuie sa pleci cat mai repede.

Deschid gura, vrand sa protestez intr-un fel sau altul, dar lacrimile care s-au adunat in ochii tatei si chipul sau indurerat ma conving sa il ascult. Abia reusesc sa aprob cu o clatinare usoara a capului si inghit in sec.

Nici nu mi-am dat seama ca am inceput sa plang decat atunci cand degetele omului care mi-a dat viata si m-a crescut se muta pe obrajii mei si-mi sterg siroaiele de lacrimi imprimate pe acestia. Imi trag nasul si ma ridic de pe fotoliu, pasind spre dulap. Cand raman singura incamera, un suspin sparge linistea si ma trezesc scotandu-mi valizele si indesandu-mi hainele in ele in timp ce cascada de lacrimi nu se mai opreste.